O presă sub semnul „jumătăţilor de adevăr“, în care platformele de dezbatere devin „tranşee electorale“, asumarea unui conţinut în care calitatea nu mai contează, deşi „până şi hârtia este scumpă“, acestea sunt articulaţiile majore ale unei prese româneşti postdecembriste, tranşează Mihail Neamţu.
Reporter: Ce înseamnă „presă liberă“, ca mecanism de funcţionare?
Mihail Neamţu: Avem presă liberă acolo unde există raporturi de transparenţă între patronat, consiliu editorial, gazetari şi public. Când membrii patronatului au intenţii ascunse şi vor să camufleze un act de corupţie, bunăoară, angajaţii acestuia vor încălca deontologia breslei, acceptând legea tăcerii pe marginea unor chestiuni de interes major pentru cititorul larg: contractele agenţilor privaţi cu statul, cheltuirea banului public în ministere şi agenţii guvernamentale etc. Acest raport de transparenţă mai implică ieşirea ziariştilor din orice conflict de interese: nu poţi oferi consultanţă unor oameni politici dimineaţa pentru ca seara, tot tu, să le dai note maxime pentru prestaţia lor în platoul TV. Aceste disfuncţii subminează raţiunea de a fi a presei într-o societate liberă şi democratică: informarea corectă şi nepărtinitoare a publicului cu privire la tot ceea ce afectează soarta binelui comun.
Decredibilizarea presei mainstream conduce la multe patologii: manipularea opiniei publice, cenzura adevărului despre trecut, cauţionarea legăturilor suspecte între politic şi capitalul privat. O presă scăldată în jumătăţi de adevăruri conduce şi la înmulţirea stufărişului mincinos, fabulatoriu, delirant. Cine observă popularitatea discursului conspiraţionist şi a literaturii de scandal în România post-1989 va înţelege eşecul democraţiei noastre participative. O masivă demobilizare civică se produce atunci când milioane de oameni citesc furibund astrograme pentru a-şi explica un faliment sau prosperitatea în afaceri. Sute de mii de telespectatori apoi vor căuta să explice drama României sau convulsia Terrei – de la atacurile din 11 septembrie 2001 până la criza financiară, de la problema securităţii militare şi energetice în Europa până la încălzirea globală – printr-o referinţă la cutare complot nevăzut. De ce să te mai implici când câţiva iniţiaţi au stabilit deja, cu pas, deciziile mai marilor planetei. Treptat, devenim o naţiune kitsch, iar mostra perfectă de psihoză magic-apocaliptică, în registru New Age, o găsiţi în decorul şi invitaţii emisiunilor OTV.
Reporter: Care este, atunci, „misiunea“ pe care ar trebui să şi-o asume presa?
Mihail Neamţu: Pentru a contracara acest fenomen, ziarele de tiraj ar fi trebuit să-şi asume un mai pronunţat rol educativ. În ce fel? Tratând cunoaşterea pe compartimente: invitând nu un expert în salubritate la o emisiune despre arta medievală şi dezumflând părerile unui actor, oricât de talentat, despre viaţa sindicatelor. Pentru a evita impostura, reflexul specializării trebuie întotdeauna combinat cu flerul jurnalistului generalist. Citind despre teme dificile precum globalizarea, criza bancară sau chestiuni de politică externă (cum ar fi situaţia din Rusia, Georgia, NATO sau Irak), dar şi probleme domestice (cum sunt falimentul sistemului nostru de sănătate sau corupţia din învăţământul de stat), un cititor exigent şi-ar dori opinia unui profesionist care refuză jargonul, preferând comunicarea limpede şi inteligentă. Prezenţa constantă a dezbaterilor serioase a problemelor care au consecinţe pe termen mediu şi lung va atrage fidelitatea cititorului: abonamentele la ziar vor creşte când credibilitatea a fost tentată şi, astfel, omul are garanţia că un produs quality nu se va transforma subit într-o foaie de scandal. Cât de des regizează însă ziarele întâlnirea fericită între competenţa punctuală şi retorica populistă?
Reporter: Traversează presa românească o criză de identitate, care o dublează sau chiar subîntinde pe cea economică?
Mihail Neamţu: Nu am calificarea pentru a evalua întreg spectrul de manifestări al presei româneşti, dar cred că asistăm astăzi la transformarea unor platforme de dezbatere publică în tranşee electorale. Criza financiară a scos la iveală faptul că unele canale de presă din România funcţionau sub standardele minime de eficienţă economică şi calitate profesională. Reducerea salariilor a determinat un număr de simbriaşi să-şi schimbe convingerile doctrinare, să-şi radicalizeze tonul sau, eventual, să se prostitueze într-o direcţie mult mai decis tabloidă. Identitatea incertă a presei quality nu ţine de o tulburare acneică, ci are un aer uşor premeditat. Urmăriţi recurenţa aceloraşi figuri, mascote, umbre şi năluci în studiourile Radio-TV? Când vom putea spera ca Adrian Păunescu să se retragă din arenă? Va accepta vreodată, singur, Mihai Tatulici, că poate fi un produs deopotrivă compromis şi expirat? Criza din presa românească se leagă aşadar de criza morală profundă a societăţii româneşti, care include toate straturile: de la lideri religioşi care fac din casa lui Dumnezeu (şi seminariile-anexă) o „peşteră de tâlhari“, trecând prin cercul senatorilor milionari şi cu proprietăţi latifundiare, care pretind plata chiriei în Bucureşti din buzunarul contribuabilului, pentru a sfârşi cu profesori universitari care şi-au obţinut titlul doctoral prin mită, fraudă, plagiat. Ziariştii de referinţă ai României de astăzi se întâlnesc zilnic cu această faună plegică, iar bolile, după cum ştim, se transferă. Aşa cum există foşti demnitari care ocupă abuziv case de protocol, oameni de afaceri care influenţează neortodox justiţia ori diplomaţi care, în calitate de ex-turnători la Securitate, îşi sfidează mai departe concetăţenii – la fel, avem jurnalişti care au abdicat de la codul deontologic, huzuresc materialiceşte şi n-ar cuteza să facă vreo declaraţie de avere. Un fost redactor al gazetei Timpul din Bucureşti, pe numele său Mihai Eminescu, s-ar îngrozi de spectacolul demisiunilor etice al acestui peisaj românesc.
Reporter: Putem vorbi despre o agendă media în România sau presa a devenit purul colportor al politicului şi al faptului senzaţional? Există teme impuse în agora de către presă?
Mihail Neamţu: Aşa cum spuneam, ideal cel puţin, presa de calitate joacă şi un rol educaţional. Nu voi uita ziua în care am descoperit, stupefiat, undeva în primăvara anului 2001, o recenzie la o teză de doctorat despre eshatologia Sfântului Pavel, publicată într-un număr obişnuit din cel mai important ziar bavarez: Süddeutsche Zeitung. Paginile de „foileton“ din Frankfurter Allgemeine Zeitung, săptămânalul Times Literary Supplement, comentariile competente ale unor clasicişti sau istorici precum Victor David Hanson, John Keegan sau Michael Burleigh publicate în Daily Telegraph sau Wall Street Journal – toate acestea vorbesc despre vocaţia excelenţei care n-a fost integral abandonată în mass-media apusene. Cu excepţia unor nume reputate de intelectuali publici, care ştiu să conducă magistral o argumentaţie şi oferă adesea analize aprofundate, noi suntem restanţieri la acest capitol. Paginile de cultură ale ziarelor sunt foarte subţiri, adesea, iar comentariile inteligente par înghesuite într-un spaţiu sufocant, fără personalitate. Televiziunea, radioul, revistele, ziarul sau blogul profesionist trebuie să transmită nu doar informaţii brute despre spectacolul cetăţii, ci şi stări de spirit sau chiar direcţii noi de cercetare. Presa poate forma sau deforma gusturi, tendinţe, reflexe de gândire sau comportament. De aceea, mi se pare obligatoriu să fie păstrate la vedere paginile de interviu sau recenziile vizând nu doar literatura, ci şi ştiinţele exacte, arta sau istoria. O carenţă majoră pe care o deplâng editorii români este dezinteresul pentru cartea de istorie, în special, fapt care explică excitaţia pentru „pseudo“ (tracomania, himera Kogaionului şi tot registrul „dacii contraatacă“). Respectând acest imperativ pedagogic al presei, liderii noştri de opinie vor începe poate într-o zi să vorbească, să asculte şi să tacă mai bine.
Presă liberă nu înseamnă că totul poate fi spus: oricum, oricând, oricui
Reporter: Care este miza?
Mihail Neamţu: De ce? Pentru că libertatea presei nu înseamnă că totul poate fi spus: oricum, oricând, oricui. Să ne gândim puţin: dacă România ar fi aparţinut celebrului Commonwealth britanic şi regina Angliei ar fi vizitat Bucureştiul anul acesta, oare relatările despre eveniment n-ar fi impus o altă ţinută lexicală, o amplă documentare şi, mai ales, un ton potrivit? Mă întreb însă câţi ziarişti de televiziune s-ar fi descurcat în faţa acestei provocări? Ne-am fi descurcat oare cu trupeţii dedaţi ironiei grosiere, mârlăniei sau hlizelii apucate? Oamenii de presă trebuie să-şi redescopere adevărata vocaţie: nu aceea de a face spectacol cu orice preţ, ci de a informa judicios un public adeseori nevinovat şi credul. Aş merge chiar mai departe: a sosit vremea când citirea ziarului poate însemna, din nou, un act cultural. Hârtia e tot mai scumpă şi lucrurile ieftine pot emigra către spelunca primitoare a spaţiului virtual. Faptul de-a scrie merită să-şi recâştige demnitatea. Aş îndrăzni aici următoarea paralelă: nu frecventăm Universitatea doar pentru a înmagazina date complexe despre literatura română, matematică, ştiinţe economice sau geografie, ci şi pentru a interacţiona sub raport uman reprezentanţii diferitelor generaţii de profesori sau studenţi. Mergând la restaurant, la fel, nu satisfacem doar o funcţie biologică, ci împlinim un ritual social. Este truismul pe care dacă l-ar redescoperi mai multe ziare quality din România, viitorul democraţiei noastre ar fi mai puţin sumbru.
Reporter: Dacă aţi fi jurnalist de profesie, despre ce aţi scrie?
Mihail Neamţu: Voi da un exemplu legat de o controversă recentă. S-a vorbit enorm despre scandalul diplomelor de la Spiru Haret, unii ziarişti mimând ipocrit chiar o falsă indignare. Discuţia generală şi analiza aprofundată despre situaţia învăţământului românesc, deopotrivă privat şi de stat, a întârziat. Care sunt bolile structurale ale Universităţilor noastre? Cum au remediat alte ţări aceste probleme? De ce soluţia privată este un succes în SUA sau Marea Britanie, iar la noi o belea? Toate aceste nelinişti ne-ar fi făcut să recitim poate Raportul Miclea, la care anul trecut au aderat formal toate partidele din parlament. Am fi descoperit poate că acest Raport suferă şi el de-o anumită indecizie teoretică: pe de o parte caută soluţii pentru menţinerea numărului excedentar de cadre didactice din sistemul public de învăţământ (inventând soluţii etatiste, birocratice şi costisitoare de tipul: educaţia permanentă sau educaţia timpurie, pe care eu, unul, le-am criticat vehement), dar, pe de altă parte, textul Comisiei prezidenţiale introduce câteva criterii salutare de evaluare a performanţei academice după standarde occidentale. Implementarea acestor ultime directive ar putea diminua corupţia endemică din şcoli, licee şi, mai ales, Universităţi: am vedea mai puţine doctorate susţinute în „centre academice“ văduvite de biblioteci serioase şi cadre didactice competente.
Iată un exemplu de discuţie care ar fi putut ocupa mult mai multe pagini, ore şi minute de dezbatere. Acelaşi lucru este valabil în privinţa altor probleme structurale din societatea românească: demografia negativă, sistemul de pensii, criza familiei, rolul religiei în spaţiul public, ş.a.m.d. Despre toate acestea merită discutat cu răbdare şi profesionalism.
Despre autor
Mihail Neamţu este doctor în teologie şi studii religioase al Universităţii din Londra (King’s College, 2008), master of arts în patristică la University of Durham (2002) în Marea Britanie. În perioada octombrie 2005-iulie 2007 a fost bursier la Colegiul Noua Europă din Bucureşti. Licenţă în filosofie (2000) şi teologie ortodoxă (2005) la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. A tradus în limba română mai mulţi autori contemporani (Andrew Louth, Jean-Luc Marion, John Behr, Hugo Tristram Engelhardt Jr.), fiind totodată semnatarul a trei cărţi: „Elegii conservatoare. Reflecţii est-europene despre religie şi societate“, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2009; „Bufniţa din dărâmături. Insomnii teologice în România post-comunistă“, Iaşi, Ed. Polirom, 2008 (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită); „Gramatica Ortodoxiei. Tradiţia după modernitate“, Iaşi, Ed. Polirom, 2007 (premiul revistei Cuvântul pentru Cartea Anului, Secţiunea Istoria ideilor şi istoria mentalităţilor). În pregătire: „Verbul ca fotografie“ (Curtea Veche, 2009) şi „Povara libertăţii“ (Humanitas, 2009).
