Am ieşit în balcon, la o gură de aer proaspăt, răcoros, primenit de ploaia liniştită. Noapte de vară, cu ploaie frumoasă de vară, cu stropi fermi, dar deloc războinici, din contră, parcă vin spre pământ nerăbdători, cu braţe întinse, a îmbrăţişare, zâmbind, aşa cum sunt surprinşi de „bliţul“ câte unui fulger. Las geamul doar întredeschis, ca să reduc la pianissimo „volumul“ concertului în aer liber, dau un play la CD şi ascult „stereo“ concertul nocturn al stropilor, dar şi o Nocturnă a lui Chopin. Armonizare perfectă! „Sună“ bine Chopin, în noaptea ploioasă de vară, dar sunt convins că efectul ar fi acelaşi, ascultând Chopin într-o noapte senină de iarnă geroasă, privind pe geam, printre desenele de gheaţă, zăpada cu reflexe albăstrii, în lumina lunii (eventual, pline!). În casă, cald, întuneric, doar lumina jucăuşă a flăcărilor lemnelor de brad arzând în sobă…
Ca să parafrazez titlul unui memorabil film cu Ingrid Bergman şi Tony Perkins, întreb şi eu, „Aimez-vous Chopin?“… Moi, non plus! Sigur, Johannes Brahms n-are descendenţă franceză, dar, la Chopin, întrebarea şi răspunsul în franceză sunt totuşi pe jumătate îndreptăţite, având în vedere descendenţa franceză pe ramura paternă, mama compozitorului fiind poloneză.
Polonia, ţara pasăre Phoenix! Ţară trecută prin foc, teritorii sfâşiate, sute de mii de polonezi ucişi, unii gazaţi în lagăre de exterminare. Ca şi noi, românii, contrapunctul latin al ortodoxiei, polonezii sunt complementul slav al catolicismului. În acest an, pe 1 septembrie, se împlinesc 70 de ani de la blitz krieg-ul care a marcat începutul celui de-al doilea război mondial. Trupele germane au ocupat Polonia. Se întâmpla la 90 de ani de la moartea lui Chopin. Mi-am amintit de acele materiale de arhivă, cu muzicile militare germane, cu panzergrenadirii defilând prin faţa Fuhrer-ului… Dar, ritmul cazon se estompează încet, încet şi „aud“ altă muzică, parcă de aceeaşi factură şi totuşi mai blândă, mai catifelată. Asociez muzica aceasta cu parfumul fin, discret al unei epoci apuse, ilustrată în sepia de o femeie frumoasă, blondă, învăluită în fumul care se ridică din ţigareta cu sipcă ţinută graţios între degete: Marlene Dietrich! Daaa! Lily Marlen! Acest cântec îl aud, acum, chiar cântat melancolic, frumos, un cântec de dragoste, cântat de „îngerul albastru“ Marlene Dietrich. Acum, cântecul nu mai are nimic din ritmul şi intonaţia de marş.
Nu ştiam prea multe despre acest cântec, mai mult (şi mai grav!), ştiam că este, mă rog, a fost un fel de imn neoficial al armatelor Reich-ului sau un cântec-brand al propagandei naziste. Ei bine, am aflat şi eu fascinanta poveste a acestui cântec de dragoste scris în tranşee şi care şi-a început cariera mondială în plin război!
Povestea unei poezii de iubire
1915, în plin război mondial, undeva, pe un front, într-o tranşee, Hans Leip, un tânăr soldat german (22 de ani), în civilie, profesor la o şcoală din Hamburg. Între două atacuri, şi-a pus cascheta pe malul de pământ, i-a ordonat puştii cu baionetă pe loc repaus, s-a înarmat cu un creion şi a aşternut pe un petic de hârtie, de dor de iubita lui, o frumoasă poezie de dragoste: „Das Lied eine jungen Soldaten auf der Wacht“ (Cântecul unui soldat de strajă). Un tânăr camarad de tranşee a fost primul cititor al poeziei lui Hans. Ca să-i facă pe plac, autorul i-a pus iubitei din poezie, pe lângă numele iubitei sale, Lily, şi numele iubitei camaradului. Aşa s-a… născut Lily Marlen! Poezia a apărut apoi, după război, în 1937, la o editură obscură, într-o culegere de poezii scrise de soldaţi. Şi totuşi, un tânăr compozitor, Norbert Schultze, a descoperit poezia, a scris o muzică pe aceste versuri, desigur, regăsindu-se în acordurile ei spiritul vremii, ritmul vremurilor care tocmai „mărşăluiau“ cadenţat spre iminentul război. Şi iată că, în 1939, cam pe vremea mai sus-amintită, a blitz krieg-ului contra Poloniei, o tânără germană, Lale Anderson, a înregistrat la o casă de discuri cântecul scris de Norbert Schultze pe versurile lui Hans Leip.
Cântecul, firesc, în vreme de război, n-a avut nici auditoriul şi, evident, nici succesul scontat. Dar, a „luat faţa“ războiului şi a ieşit la rampă în 1941, la… Belgrad! Pe 6 aprilie, Germania a invadat Iugoslavia. Peste 11 zile, armata iugoslavă a capitulat, nemţii au ocupat Belgradul, iar postul de radio Belgrad emitea acum în nemţeşte, devenind practic un post german al soldaţilor. Nemţii au trecut la o „împrospătare“ a fonotecii cu „plăci“ de patefon achiziţionate din spaţiul germanic. Aşa a ajuns să fie difuzat la Radio Belgrad „Lily Marlen“. Un singur om s-a opus difuzării piesei, dar acesta era însuşi Goebbels, „cabinetul 2“, şeful propagandei şi locţiitorul lui Hitler. Dar, cum se spune, gustul public impune, acreditează. Goebbels a cedat miilor de scrisori trimise la radio de soldaţi, pentru a difuza cântecul. Acesta a ajuns permanenţă. În fiecare seară, la 21.50, era difuzat înaintea închiderii programului. Cântecul era „interceptat“ cu frenezie nu doar de nemţi şi de aliaţii lor, ci şi de trupele inamice. Extraordinar! Taberele adverse, despărţite de linia de front, încheiau în fiecare seară, la 21.50, un armistiţiu tacit. Era pace absolută! Un cântec de dragoste, făcând pace între adversari! Uitau că sunt inamici şi se regăseau cu toţii, aliaţi, pe un front comun, cel al păcii, al iubirii, pentru că, în fond, prin extrapolare, acest cântec de iubire este un cântec pentru pace, născut literar şi muzical în plin război.
În scurt timp au apărut versiuni ale cântecului în limbile engleză, rusă, italiană, franceză.
Aceasta ar fi pe scurt povestea tulburătoare, fascinantă a unei poezii de iubire, scrisă în tranşeele primului război mondial, povestea unui cântec de iubire scris printre „cântecele“ mitralierelor, şrapnelelor primului război mondial.
Ion DRĂGAN
