Suntem fericiţi sau avem fericire?

Aleg să scriu despre fericire într-un mod diferit, fără a încerca să expun caracteristicile acestei stări, pe care o încercăm cu toţii în deplina armonie cu noi înşine, ci în intenţia de a observa în ce măsură ne contopim cu starea de fericire, permanentizând-o, sau o avem din când în când, atunci când copilul ia o notă mare la şcoală, când soţul face piaţa sau agentul de circulaţie nu ne opreşte când ne grăbim…
Fericirea este starea noastră naturală, iar pentru a o dobândi nu este necesar să facem ceva anume, pentru că ea există în noi. Este nevoie doar să îi permitem să se afirme, să ne permitem să fim fericiţi, să ne acordăm la fiinţa noastră într-un mod autentic şi să strălucim.
Am lucrat în ultima perioadă cu foarte multe presoane care uitaseră că fericirea nu vine din afară, ci o găsim doar în interiorul nostru. Noi suntem, şi de data aceasta, cheia către noi înşine şi tot universul care alcătuieşte acest „eu“. Săptămâna trecută, o persoană care venise în cabinet cu credinţa că acolo va căpăta fericire afirma: „Vreau să am fericire“, iar după câteva ore, altcineva, în acelaşi cabinet, îmi spunea: „Vreau să fiu fericit“. Cu toate că ambele enunţuri sună asemănător, înţelesul lor profund este diferit. Lucrurile pe care le vrem nu ne reprezintă, ele sălăşluiesc în afara fiinţei şi nu sunt parte din noi. Acest lucru presupune că putem „avea“ un lucru astăzi, dar este posibil să-l pierdem mâine. Este mult mai bine să trăim ceea ce ne dorim, ca parte a ceea ce suntem.
În anumite limbi, în portugheză, de pildă, există două verbe echivalente lui „a fi“. Unul implică permanenţa şi este folosit atunci când se face referire la un lucru ce face parte din existenţa unei persoane. În portugheză, verbul este „ser“. Celă­lalt verb descrie ceva ce este temporar şi care are legătură mai mult cu o anumită stare de spirit sau cu o senzaţie trupească. În limba portugheză, el este „estar“. Prin urmare, atunci când afirmăm „Sunt obosită“, ne referim la o senzaţie trupească (şi chiar mentală) temporară. Aşadar, enunţul corect este „Eu estou cansada“, prin folosirea verbului „estar“. Dar dacă spun „Eu sunt Andrea“, ne referim la ceva permanent, motiv pentru care folosesim verbul „ser“: „Eu sou Andrea“. Obosită nu pot fi decât uneori, însă Andrea sunt tot timpul.
Atunci când suntem obosiţi, nu ne pierdem identitatea, căci este vorba despre o stare tempo­rară; nu suntem o persoană obosită. Deci putem spune: „Sunt fericit(ă)!“. Nu contează că uneori mai suntem şi trişti, important este că, în general, suntem o persoană fericită. Alte limbi nu fac această distincţie în privinţa verbului „a fi“, însă este important să utilizăm limbajul corespunzător, pentru că puterea cuvântului este foarte mare. Uneori genera­lizăm pornind de la stări de spirit şi credinţe temporare, pe care le ataşăm identităţii noastre şi astfel suntem induşi în eroare de pro­priul limbaj.
Ar fi interesant să reflectăm asupra propriei modalităţi de comunicare a stărilor noastre şi să observăm dacă există o legătură între cum alegem să ne exprimăm şi ceea ce transmitem. Şi, dacă nu am făcut această diferenţă până acum, ar fi minunat dacă am încerca din acest moment. Fiecare clipă este importantă în devenirea noastră şi esenţialul este să încercăm. Ce spuneţi? Şi mai ales… cum spuneţi?