Ilie Gheorghe şi Tamara Popescu au făcut din nou demonstraţia adevăratei arte teatrale, sâmbătă seară, în avanpremiera piesei „Scaunele“, de Eugen Ionesco.
În Sala „I.D. Sârbu“ a Teatrului Naţional din Craiova, doi actori de mare rang au jucat sâmbătă seară în piesa lui Eugen Ionesco, „Scaunele“. O dramă interesantă, un joc scenic excepţional au fost ingredientele unei reprezentanţii care te fac ca după ieşirea din sala de spectacol să fii altfel. „Mareşalul de imobil“ şi draga sa soţie, Ilie Gheorghe şi Tamara Popescu, sunt doi bătrâni, la vârsta de 95, respectiv 94 de ani, a căror existenţă a devenit un ritual de la care nu se mai pot abate, al depănării aceloraşi amintiri, reale sau inventate, al mărturisirii aceloraşi regrete, al aceloraşi enervări: „Dacă aveai mai multă ambiţie, ai fi ajuns mareşal-şef, doctor-şef, redactor-şef“. Ei pregătesc seara marelui eveniment, în care bătrânul va transmite omenirii „mesajul său“, la care lucrează de-o viaţă. Pentru aceasta, au organizat o conferinţă cu o mulţime de invitaţi: „toţi proprietarii“, „toţi savanţii“, „ziarişti“. Toţi sunt invizibili, iar scena se umple de scaunele cărate cu înfrigurare de bătrână. Printre oaspeţi se numără şi Doamna, Colonelul, Frumoasa şi soţul său, Fotogravorul. Începe un dialog al gazdelor cu musafirii, ale căror replici nu se aud. Sunt discuţii născute din crâmpeie de viaţă: pierderea copilului sau amintirea unei iubiri aparţinând tinereţii. Conversaţia se termină odată cu sosirea Oratorului, care este angajat să transmită mesajul. Odată cu sosirea acestuia, într-o stare exaltată, secondat în permanenţă de replicile ca un ecou ale Bătrânei, „mareşalul de imobil“ face prezentările şi dă cuvântul Oratorului, luându-şi rămas-bun de la soţie. Finalul este tragic: bătrânii se aruncă în apă, sinucigându-se. Interpretările fabuloase, jocul actorilor, amprenta regizorală fac din „Scaunele“ lui Eugen Ionesco o piesă care merită văzută.
Din trecut în prezent
Premiera absolută a „Scaunelor“ a avut loc la Théâtre du Nouveau-Lancry, în regia lui Sylvain Dhomme, pe 22 aprilie 1952.
Piesa a fost jucată în sute de reprezentaţii-premieră din întreaga lume, în mai multe festivaluri internaţionale, dintre care unele dedicate special dramaturgiei celebrului autor.
În România, prima reprezentaţie a piesei a avut loc în 1965, la Teatrul „Nottara“, în regia lui George Rafael. După această dată, piesa nu a mai putut fi jucată până la căderea regimului comunist. După 1990 au urmat mai multe reprezentaţii, între care au putut fi remarcate cele regizate de Vlad Mugur, Dragoş Galgoţiu, Felix Alexa, Victor Ioan Frunză.
Ionesco a fost foarte preocupat de modul în care primul regizor al piesei înţelegea felul său de a gândi teatrul. I-a scris acestuia câteva scrisori, prezente în „Note şi contranote“, în care îi sugera atenta lectură regizorală a textului:
„Dat fiind că tema «Scaunelor» este «vidul» ontologic sau absenţa, cred că tocmai expresia acestei absenţe ar trebui să constituie momentul ultim, definitiv, al piesei. Aşadar, cortina ar putea cădea, poate, după ce oratorul, incapabil (şi nu fără motiv) să rostească mesajul, ar fi coborât de pe estrada sa, l-ar fi salutat pe Împărat (joc de scenă ce trebuie exploatat) şi ar fi ieşit. În acest moment, spectatorii ar avea sub ochi, într-o lumină redevenită săracă, palidă, ca la începutul piesei (sau echivalentă celei de la începutul piesei), scaunele goale în golul decorului, împodobite cu serpentine, pline de confeti inutile, fapt care ar da impresia de tristeţe, de dezordine şi de gol al unei săli de bal după bal; şi tocmai după aceea scaunele, decorul, nimicul ar începe să trăiască în mod inexplicabil (acesta e defectul, dincolo de raţiune, adevărat în neverosimil, pe care-l căutăm şi vrem să-l obţinem), desăvârşind amestecarea completă a cărţilor şi încurcarea logicii. Ar trebui ca lumina să redevină săracă, gălbuie, deoarece ea urmează acţiunea şi pentru că acum sărbătoarea s-a încheiat. Tocmai acest sfârşit l-am avut de altfel în minte scriind piesa, pentru acest final a fost ea scrisă, un final pe care l-am văzut înaintea începutului“.
Pentru Kincses Elemér, un regizor care a montat piese din dramaturgia unor autori precum Sofocle, Shakespeare, Cehov, Racine, Goldoni, Schiller, Strindberg, Brecht, Durrenmatt sau Sorescu, întâlnirea cu teatrul lui Ionesco este o premieră, dar pariul este cu atât mai mare: „E prima mea întâlnire, ca regizor, cu Eugene Ionesco şi mă bucur că domnul Mircea Cornişteanu mi-a făcut această propunere. Am citit cinci-şase piese ale lui Ionesco şi am ales «Scaunele». La început, m-am cam speriat, dar acum cred că am făcut o alegere bună, pentru că este una dintre piesele care îţi oferă un prilej formidabil de căutări…
Cele două personaje trăiesc împreună de 75 de ani şi alcătuiesc o pereche ciudată. În 70-75 de minute parcurg nişte arhesituaţii, ele însele fiind arhetipuri. Actorii care le dau viaţă, Tamara Popescu şi Ilie Gheorghe, formează un cuplu excepţional. El, un spirit ludic absolut genial, a venit la prima repetiţie cu textul ştiut, ceea ce m-a ajutat să înaintez mult mai repede. Iar ea e din Fellini! Surpriza mare cred că va fi ea! Aşadar, spectatorii olteni, dar nu numai, sunt rugaţi să rezerve din timp fotolii la… «Scaunele»“!
