Copilul străzii nu mai reprezintă un fenomen în Dolj, afirmă autorităţile. „Aurolacii“, cum ne-am obişnuit să le spunem puştilor fugiţi de acasă şi aciuaţi în canale şi scări de bloc, s-au împuţinat, iar singurul adăpost care le putea asigura masă, casă şi asistenţă medicală a dispărut. Cel puţin, deocamdată.
Prea înalt pentru măsuţa joasă, de grădiniţă, băiatul stă aşezat direct pe mocheta maro. Şi-a strâns picioarele sub el şi, aplecat cu totul peste tăblia de lemn, se chinuieşte să deseneze ceva pe coala albă din faţă. Nu pare trist, nici măcar preocupat de ceea ce face. Doar apatic. Trasează cu roşu un triunghi, pe care îl umple mai apoi cu culoare. Sub el construieşte un pătrat, pe care aplică două dreptunghiuri mai mici. Treptat, desenul capătă forma unei case.
„Cu etaj. E o vilă“, explică Ionuţ destul de absent, „o vilă pe care aş vrea să o am eu cândva şi să trăiesc în ea“. Îşi dezmorţeşte o clipă picioarele întinzându-le sub masă. Din plictiseală, se apucă apoi să ascută, cu grijă, creioanele colorate.
Are 14 ani şi de aseară se află în Centrul de Primiri Urgenţe Copii din cadrul Direcţiei pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Dolj. „Am două surori, una măritată în Calopăr, a doua, în Măceşu de Jos“, se apucă să povestească, fără prea mult chef. „La asta de la Măceşu am stat până m-am certat cu bărbatu-său şi a trebuit să plec. Mi-au dat doar zece lei, cu care n-am putut să plătesc drumul până la Apele Vii, unde stătea mama până să plece în Spania. Aşa că am rămas la Craiova, că până aci mi-au ajuns banii“, spune băiatul, deloc supărat pe situaţie.
S-a obişnuit. Încă de la şase ani a început să prindă gustul plecărilor de acasă. Pe atunci taică-său – natural, deşi maică-sa se măritase cu altul şi copiii erau trecuţi pe numele lui – a căzut în patima băuturii şi găsea mereu pricini de ceartă în casă. De cele mai multe ori, se lăsa cu bătaie, iar primii care-şi primeau porţia erau ei, Ionuţ şi surorile lui. Din pricina scandalurilor, nici la şcoală nu au ajuns prea des, Ionuţ abia reuşind să termine trei clase primare. În cele din urmă, ajunsă la capătul răbdării, femeia l-a părăsit a doua oară pe bărbat, luând cu ea şi copiii. Dar băiatul începuse să se înveţe cu libertatea – nu o dată fugise de acasă din cauza bătăilor. Acum, la 14 ani, nici nu mai ştie de câte ori a bătut satele învecinate şi străzile Craiovei, ascunzându-se cu „aurolacii“ în canal, cerşind pe la uşile magazinelor pentru o pâine sau o sticlă de suc. Aşa a făcut şi ultima oară. „Păi am fugit chiar prin decembrie, înainte de sărbători. Bunicu-meu nu voia să mai stau la el, iar tata nu mă primea decât dacă se întorcea mama din nou la el… Aşa că am plecat. Întâi la soră-mea, apoi în lume. Crăciunul l-am făcut pe stradă, la cerşit… Dormeam în scările de blocuri, pe unde apucam. Mergeam mai mulţi, sunam la interfon şi ziceam că suntem colindători şi aşa ne deschideau şi intram la căldură. De Anul Nou a fost mai bine, am simţit şi noi Revelionul. Am fost toţi «aurolacii» în centru, la spectacol, ne-am distrat, am băut şampanie din sticlele lăsate de oameni aproape pline… După ce s-au terminat sărbătorile, a fost mai greu. Afară frig, oamenii n-au mai fost atât de darnici. Am vrut să mă duc pe Răşinari, la «Copiii străzii», că mai trăsesem de câteva ori acolo, ştiam locul. Dar am aflat că s-a închis. Până la urmă, îngheţat şi mort de foame, m-am dus la Direcţie, să cer adăpost. Şi m-au adus aici…“.
Clubul „Copiii străzii“, desfiinţat
Din noiembrie, de când a dat primul ger, opt copii au ajuns la Centrul de Primiri în Regim de Urgenţă, din cadrul DGASPC Dolj. Amenajat la parterul unui cămin al Şcolii Speciale „Sfântul Vasile“, centrul ţine, de câteva luni, locul clubului „Copiii străzii“, care ani la rând a reprezentat refugiul „de iarnă“ al „aurolacilor“ Craiovei. Până în toamna lui 2008, acesta a fost situat în strada Răşinari, într-o clădire cu etaj care dispunea de dormitoare cu 20 de locuri, baie, bucătărie şi toate utilităţile necesare copiilor de orice vârstă. Fugiţi de acasă din pricina bătăilor administrate de părinţi ori din cauza situaţiei materiale precare sau pur şi simplu tentaţi să trăiască în stradă, liberi, fără să fie constrânşi de canoanele sociale, zeci de puşti fără adăpost ajungeau măcar o dată pe an la club. De cele mai multe ori, veneau din proprie iniţativă, pentru o masă caldă şi o baie fierbinte care să-i despăducheze, dar şi să le dezmorţească oasele înţepenite pe străzi. Alteori era aduşi de asistenţii sociali, la sesizarea cetăţenilor care îi găseau trântiţi în faţa porţilor sau în scările de bloc. Clubul, având un personal de peste 20 de oameni, îi primea pe „aurolaci“ pe termen neprecizat – până li se lămurea situaţia, în urma unei anchete sociale -, punându-le la dispoziţie trei mese calde pe zi, un pat confortabil, haine curate, asistenţă medicală şi diverse activităţi educative şi de socializare. Toate bune şi frumoase până când continuarea activităţii în strada Răşinari a fost pusă sub semnul întrebării, clădirea fiind revendicată de foştii proprietari. Aceştia au câştigat procesul. Direcţia pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj nu a renunţat la locaţie, aşa încât a cumpărat-o de la noii proprietari. La scurt timp însă, activitatea clubului s-a sistat, personalul a fost redistribuit la alte servicii ale Direcţiei, iar „Copiii străzii“ s-a desfiinţat. Motivul? „Copilul străzii nu mai reprezintă un fenomen în Dolj“, susţine Cornel Băloiu, purtător de cuvânt în cadrul DGASPC Dolj, motivând astfel desfiinţarea clubului. „În ultimul an, doar doi, trei copii mai veneau în clădirea de pe strada Răşinari. Restul fie au ajuns la majorat, deci nu se mai încadrau în categoria noastră, fie au fost reintegraţi în familii sau duşi în centre de plasament. În această situaţie, clubul nu îşi mai avea rostul“, explică purtătorul de cuvânt.
În caz de urgenţă, … la „urgenţe“
Drept urmare, clădirea de pe strada Răşinari a intrat în renovare. Ea va fi pusă în funcţiune prin primăvară, când va fi destinată unui complex de servicii. Nu se ştie cu certitudine dacă printre acestea se vor regăsi şi copiii străzii. Până atunci, parterul întunecos şi nu tocmai încăpător al unei clădiri a Şcolii Speciale „Sf. Vasile“ funcţionează drept centru de primiri în regim de urgenţă, unde vin, de-a valma, copii ai căror părinţi muncesc în străinătate sau care, din pricina lipsurilor materiale, i-au adus aici, pe o perioadă determinată, dar şi copiii fără adăpost, fugiţi de acasă.
Aici a venit ieri Ionuţ I., un copil de 14 ani, nedorit acasă şi, prin urmare, neavând de ales decât strada. Aici a venit Viorica, o adolescentă de 15 ani, ajunsă la vârsta incertitudinilor, căutărilor, conflictelor interioare. Tot aici a venit Ştefan, un copil plecat tocmai din Brăila, care, după ce a bătut ţara în lung şi-n lat, traumatizat de o copilărie nefericită, a ajuns tocmai pe străzile Craiovei şi, mai apoi, îngheţat de frig, la centrul de la „Sf. Vasile“. Toţi aceşti copii şi încă vreo 15, câţi sunt monitorizaţi de DGASPC pe întreg teritoriul judeţului, nu mai reprezintă însă un fenomen, după cum precizează instituţia amintită. Au rămas probabil doar nişte cifre – pentru unii mici, pentru alţii prea mari.
