Goanga, Toba, Trepăduşul, Turnu Babilon, Păcală, Gârbaciul, Sfârlează, Cheflegiul sunt câteva dintre revistele oltene din perioada 1878-1939 care se înscriau între săptămânalele de satiră şi umor ale vremii.
O incursiune prin presa vremii de odinioară ne scoate în cale un număr al unei reviste de satiră şi umor social din Oltenia, numită sugestiv „Goanga“. Subiectul celor câtorva pagini debordând de umor, în 1939, poartă numele de „Tâlcul unei campanii“. O explicaţie postată în stânga primei pagini aduce lămuriri: „Curentul a pornit o nejustificată campanie împotriva Sindicatului Pescarilor Doljeni, dar a sistat-o repede din cauza atitudinei dârze a d-lui C. Floreşteanu, preşedintele acelui sindicat, care, simţind ce vrea ziarul românesc, nu s-a lăsat intimidat“. Semnat: Ziarele. Privirea este însă atrasă de caricatura mare care deschide revista: carul cu boi din care vulpea aruncă peşti şi ursul, totul ducând cu gândul la celebra poveste a copilăriei „Ursul păcălit de vulpe“ a lui Ion Creangă, completată de dialogul: „Ursul – Velican: «Ce? surată… fugi?». Vulpea – Pamflet: «Păi nu vezi că ne-a simţit… şmecherul de Floreşteanu!?»“. Urmează precizarea: „Cetitorule, întoarce pagina şi vezi cum sare Goanga pe Curentul“.
O călătorie în lumea scrierilor satirice
Şi pagina este dată. Sărăcia acelui domn V. Velican este dezbătută cu amănunte senzaţionale, căci „Actele vorbeşte“, de către „Crapul cel mic“, nimeni altul decât semnatarul articolului. Nu scapă atenţiei nici rubrica „Goanga pe ei!…“. Sub titlul „Chiofteaua“, citim pastila semnată de Cassanova: „Cunoscutul regizor cinematografic român d-l Igiroşanu a dat în judecată Primăria Municipiului Brăila, fiindcă un agent sanitar al său i-a otrăvit în 1933 un câine şi cere despăgubire 500 mii lei fiindcă – zice reclamantul – câinele era inteligent şi urma să ia parte la turnarea unui film ce urma să se regizeze acolo. …Noi – să ne ierte Dumnezeu! – ne cam îndoim de inteligenţa javrei, care, dacă era aşa cum afirmă stăpânul, trebuia să refuze chiofteaua otrăvită a d-lui agent; însă recunoaştem şi susţinem chiar că reclamantul e foarte inteligent dacă urmăreşte să tragă atât de mari foloase după urma unei simple… chioftele!“. Nu lipsesc din pagină nici reclamele: „Librăria Lumina serveşte frumos, eftin, cinstit“.
În paginile următoare, alte rubricuţe semnate de Libarcă, de Tili sau de Ion Golaşu vin să ne vorbească pe ton satiric despre vremurile de altădată. Într-un colţ de pagină citim: „Balada gazetarului – Tragedii, spuse pe jumătate: Uite-l! Uscăţiv şi palid, cu privire rătăcită, / Trece’n pas domol pe stradă, cu gambeta scofâlcită / Omul care’mparte zilnic: sfaturi şi gândiri alese/ Rabdă rareori de «sete», dar de foame, rabdă – adese / Oh! sunt mulţi în ţara asta, care fac pe gazetarii, / Toţi certaţi cu morala, …toţi cu pungaşi, toţi şperţarii, / Graşi, rotunzi, cu «nfăţişarea ce le-o dă un trai pe roze / Foşti prefecţi, primari şi «alţii», ce-au făcut apoteoze…/ Fără-avânt, fără «chemare», dar cu înclinări meschine / Tarifează tot ce-i nobil: muncă, cinste şi ruşine…/ Oh! Desigur, cei cu gânduri şi preocupări cinstite / Sunt boemi fără ghete şi cu haine peticite, / Ei sunt visătorii trudnici, ignoraţi, bruscaţi, învinşi/ Când la raza fericirii, se’ncălzesc doar… cei «pretinşi»./ Căci stă scris în cartea vieţii ca modestul gazetar / Să trăiască şi să moară făr’un ban în buzunar“.
„Goanga pe ei“ revine şi ea cu alte probleme: „Agenţiile de presă din străinătate anunţă cu titlul de senzaţional că Noul Consiliu al apărărei a «hotărât» predarea fără condiţii a republicanilor, către naţionaliştii spanioli. Ai dracului oameni mai sunt şi spaniolii ăştia. În loc ca «hotărârile» să le ia învingătorii, la ei, le iau învinşii. Ptiu! Ptiu! Deştepţilor, să nu vă fie de deochiu!“.
Aşa arăta umorul de altădată. Şi chiar dacă patima înăbuşea uneori spritul, paginile acestor gazete uitate, prăfuite au darul de a reînvia nu stampe sau bronzuri, ci oameni în desfăşurarea vieţii lor publice, surprinşi în urcuşul sau coborâşul lor moral, cu păcate care rămân, cu fapte mari sau mici, cu erori ce trebuie înţelese sau intenţii care nu se cuvin iertate. O lume întreagă se înalţă din cerneala lor, o lume pe care istoria n-o poate evoca, fiind o disciplină a datelor precise şi severe. În locul său o face însă presa, presa de satiră şi critică socială, oltenească sau românească.
Naşterea unui gen de presă
Presa umoristică îşi face apariţia în 1859 după ce statutul de vasalitate al Principatelor este înlocuit prin Convenţia puterilor europene, care garantează ţării regimul constituţional. Presa de umor şi-a luat în serios rolul de bici al moravurilor, de însănătoşire a vieţii publice prin arma râsului, recomandată spre folosire de bătrânul adagiu „Castigat ridendo mores“, se menţionează în lucrarea Constanţei Trifu – „Presa umoristică de altădată“.
