Intelectualii si politica

Fundatia liberala „Horia Rusu“ a organizat, recent, o dezbatere despre rolul si locul intelectualului in viata politica. Tema nu e deloc noua. A fost discutata si rasdiscutata in numeroase alte simpozioane. Si reprezinta, probabil, o obsesie la fel de veche ca politica. Dovada ca multe personaje care au apucat o halca de marire politica au nazuit, apoi, si la laurii intelectualitatii. Stalin a tinut sa dea ordine in lingvistica. Hitler se credea arhitect. Brejnev se voia scriitor. Ceausescu nu s-a lasat pana n-a devenit presedinte de onoare al Academiei Romane. Frederic al II-lea si-a dorit gratiile lui Voltaire. Alexandru cel Mare dormea cu Iliada la capatai. Mussolini a inghitit toate capriciile lui D’Annunzio.

Si totusi, cand e vorba de intelectuali autentici, se aud voci care zic: locul lor, normal, nu e in politica; sa ramana in biblioteci. Dezbaterea la care ma refer n-a incalcat regula. Unii participanti au dezvoltat teoria ca, in politica, tot ce poate obtine un intelectual este esecul. Altii i-au completat, cu deductii practice: „intelectualii ar trebui sa ramana intelectuali“, la locurile lor, multumindu-se sa-i ajute pe politicieni sa n-o ia razna ori sa devina prea imorali. Cineva a nuantat: intelectualul oboseste daca face naveta intre turnul de fildes si agora; in consecinta, intelectualii n-ar trebui sa intre in partide deoarece duc acolo un subiectivism care se poate dovedi dizolvant.

Ce-i drept, intelectualul autentic are doua caracteristici care-l stanjenesc in politica. El stie, de la Heraclit, ca „toate curg“. Inclusiv puterea. Daca nu sufera de megalomanie, nu se va atasa de putere. Apoi, intelectualul e o fiinta, in genere, contradictorie. In plina discutie despre buget ii poate trece prin minte o intrebare despre rostul existentei si, brusc, i se pare pierdere de vreme sa stea in parlament. Dar, nu fara temei, unul din participantii la dezbatere a intrebat: oare numai ne-intelectualii (de fapt, expresia folosita a fost alta, „mitocanii“) pot face ceva in viata politica?

Probabil, ceva ar trebui lamurit la nivelul premiselor. La urma urmei, ce este un „intelectual“? Ne-am obisnuit cu definitii aproximative, de genul celei din DEX, unde se zice ca „intelectual“ este „o persoana care poseda o pregatire de specialitate temeinica si lucreaza in domeniul artei, al stiintei, tehnicii etc.“. Daca am accepta aceasta definitie, prea vaga, prea cetoasa, cine din parlamentul Romaniei, unde misuna semidoctii, sau din guvern ar consimti ca nu este „un intelectual“? Ce prim-ministru „neintelectual“ am avut noi in ultimii doisprezece ani? Si ce presedinte?

Adevarul e ca, atunci cand se vorbeste despre rolul si locul intelectualilor in politica, e luata in considerare o anumita categorie de intelectuali. Sunt avuti in vedere, de regula, „umanistii“ sau intelectualii inruditi cu ei, cei ce stiu ceva despre rolul creator al indoielii sau pentru care „cerul instelat de deasupra noastra“, invocat de Kant, nu e o treaba doar a astronomilor. Sigur, nu orice intelectual e dotat pentru politica, unde se cer si calitati speciale, si nu orice intelectual e dispus sa-si petreaca timpul printre „petitorii“ Puterii. Intelectualii romani n-au fost straini de confuziile, de derutele si de experientele amare ale tranzitiei. In cam toate esecurile postdecembriste exista, macar, un intelectual. In plus, intelectualii au adus in politica un exces de eticism, de idealism, care mai mult a stricat decat a facut bine. Caci, ne place, nu ne place, politica e mai aproape de pragmatism decat de morala. Si nu e deloc neglijabila observatia ca intelectualii pot transforma subiectivismul, in politica, in ceva dizolvant. Nu cred, insa, ca de aici ar trebui trasa concluzia pesimista ca politica e un domeniu doar pentru ne-intelectuali; ca intelectualii ar trebui sa stea deoparte, deoarece tot ce pot reusi, apropiindu-se de politica, este sa incurce lucrurile. Experienta postdecembrista nu mi se pare convingatoare ca „esec inevitabil“.