Coalitia lui Vasile

Jurnalele fostilor demnitari te fac sa pricepi ca acolo „sus“, dincolo de banuita gravitate a unei sedinte de guvern sau de morga girofarului, aerul nu chiar atit de elevat, secretele nu rup inima tirgului, iar timpii activi ai guvernarii ascund si trasnai, timpenii, birfe sau o lupta surda intre persoane ajunse te miri cum in politica. Romanul are de multe ori credinta ca sferele inalte ale puterii sint zone populate de personaje care se inversuneaza sa dezbata zi-lumina in jurul ideii de interes comun. Ei bine, Amintirile lui Radu Vasile si Jurnalul lui Rasvan Popescu iti deschid ochii: interesul comun e mai mereu interesul privat al personajelor, dupa cum expresia „Ciocu’ mic!“ are numeroase corespondente istorice in guvernarile coalitiei. Cartile amintite, aparute de curind, explica de ce tunelul coalitiei era atit de lung, iar luminita de la capatul lui atit de departe. Dar, Doamne, ce veselie, ce fosgaiala, ce ghionturi erau intre cei „cinspe“ mii de specialisti! Cit de apropiati erau unul fata de celalalt, cum se pindeau, cum isi dadeau la picioare, cum se plesneau in public, cum isi trageau pantalonii in plin protocol, toate in semn de solidaritate, respect si iubire de partid.

In ciuda dusmaniilor pe fata, dl Radu Vasile este numit prim-ministru. Primele felicitari calde i-au venit tocmai de la cei care l-au sapat. „Am fost felicitat cu aplomb tocmai de colegii pe care-i stiam coplesiti de otrava ranchiunii“. Nimeni altii decit domnii Remus Opris, Dejeu si Galbeni. „Pina si doctorul Barbaresso, unul dintre cei care nu prididisera sa ma atace cu orice prilej, s-a apropiat de mine si mi-a sarutat mina“. Ramii trasnit, dar intelegi repede ca gesturile sincere de partid duc la o politica pe masura. Taranistii isi pupau miinile invers proportional cu forta sentimentelor. Si n-am jura ca obiceiul a disparut, caci, vorba lui Rivaro, „nu exista morala decit de la om la om“.

In marturisirile lui Vasile, Galbeni este un „gnom pus vesnic pe uneltiri“, iar Remus Opris, „un intrigant“. Paradoxul memoriilor e ca avantajul, pina la urma, e de partea insilor pe care istoria ii uita. Cine ar mai vorbi astazi de Opris sau de Galbeni? Chamfort se amuza spunind ca „fara guvern, n-am mai ride in Franta“. Parca numai in Franta si doar pe vremea lui Chamfort? Fara Radu Vasile si Rasvan Popescu n-am fi avut o istorie vesela a celor patru ani ai lui Milu si ministrilor sai.

„Constantinescu tinea sa-l puna pe Radu Sirbu in locul meu“, scrie Vasile si comenteaza: „ce-o fi fost in mintea lui, cind toti stiau ca Sirbu isi vinduse de mult sufletul arghirofiliei?“ Foiala ministrilor Sirbu si Muresan pe holurile Cotrocenilor sau in sediul lui Diaconescu tinea de vocatia turnatoriei de partid si de stat spre binele natiunii. „Daca il admonestam pe Radu Sirbu pentru sforariile din privatizare, omul dadea fuga in poala lui Diaconescu“.

Ca prim-ministru, Vasile a inceput sa-si faca ordine in ograda. Si a constatat ca lucrurile scirtiie chiar din imediata apropiere, de la purtatorul de cuvint, Rasvan Popescu, care era plin de „morga sastisita si profund dezamagita, pe cind citea comunicatele parca cu de-a sila“. Radu Vasile: „Rasvan Popescu a fost cel mai nimerit exemplu a ceea ce inseamna fronda cuvintatoare fata de premierul a carui imagine trebuia s-o cultive…“.

Si iata ca Rasvan Popescu raspunde in „Purtatorul de cuvint“: „Nu-i deloc simplu sa-l descriu pe Radu Vasile. Rar am vazut asa un cocktail: baiat bun si in acelasi timp neam prost…“. Sau: „Ce scena de groaza! Ce kitsch cumplit, national! Primul ministru Radu Vasile, suetistul de bodega, cum ii spun ziarele, descinde la Patriarhie intr-un BMW negru, ultimul racnet, cu televizor inauntru si numar de Germania, parca-i o reclama la BMW…“.

Si altele, si caraghioslicul de la intilnirea cu presedintele Israelului, si bancurile bune sau proaste, si dejunul cu Nazarbaiev…

Doua carti despre o perioada in care, vorba de odinioara a lui Vasile, „nu mai e nimic de furat“, desi mai era. Si mai e.