S-a căsătorit la 16 ani, după ce părinţii au hotărât că e cel mai bine pentru ea: „Ne-am văzut cu două luni înainte de nuntă. Eram la şcoală şi ai mei au hotărât că trebuie să mă retrag. Mama mi-a spus atunci: «Decât să vină unul sărac să te fure, mai bine te mărit eu». Şi m-am măritat“.
Umblă o vorbă din bătrâni că ăl bogat la ăl bogat trage şi săracu’ la sărac. Aşa se petreceau lucrurile odinioară, la Căciuleşti, judeţul Dolj. La fel se-ntâmplă şi-n prezent. Anişoara Mănescu avea 16 ani pe-atunci. Mergea la şcoală, la oraş, şi învăţa bine, devenind repede premiantă. Nu era prea coaptă când mama i-a spus într-o zi că are să se mărite. „Era tot băiat de chiabur, că altfel nu se făcea căsătoria. Trebuia să ai pământ şi să găseşti un om pe măsură, care să fi avut şi el“, povesteşte femeia. Acum se apropie de 70 de ani. Se aşază pe banca de lemn de lângă poartă, lângă bărbatul cu care a împărţit 52 de ani din viaţă. „Ne-am simţit bine. N-a fost o căsnicie rea“, spune, ca şi cum ar trage linie şi ar socoti bunele şi relele. „Şi acum îmi vorbeşte cu matale, frumos şi dulce. Când zicea dânsul ceva, îl ascultam. Niciodată n-a ridicat vocea la mine. Mai degrabă eu sunt arţăgoasă. Şi el îmi spune: «Lasă, nu te repezi, că viaţa e scurtă, foloseşte-o, că zilele sunt numărate». Dar secretul nostru ăsta a fost, că ne-am ascultat unul pe celălalt“, continuă femeia.
Ţesea noaptea, după ce adormeau copiii
Se privesc unul pe celălalt cu drag. Anişoara îi trece o mână peste obraz, spunându-i cald că ar putea să dea jos doliul, să nu se fotografieze cu barbă. Povestea lor de dragoste e cea mai frumoasă. Anii care au trecut au cernut amintirile şi au păstrat doar armonia unei vieţi liniştite. Nu se plâng de nimic, chiar dacă mall-ul n-are nici o semnificaţie, iar supermarketurile nu trezesc rezonanţe de nici un fel. Amândoi s-au angajat cu normă zilnică la propria gospodărie. În locul unei maşini de spălat automate, femeia merge cu o cobiliţă pe umăr la jgheaburile de la hududoiul mic şi mare pentru a-şi limpezi rufele. N-a prea ştiut cum e să ai sâmbăta liberă, iar duminica mereu se găsea câte ceva de făcut. Familia, cea mai grea ţesătură. „Tot timpul munceam. Când eram tânără, eu vedeam de gospodărie şi copii. Venea omul meu de la muncă, îi puneam de mâncare şi, noaptea, după ce se culcau toţi, m-apucam de ţesut la lumina lămpii. Făceam macate în boabe, în zbilţe, motive naţionale, în romburi, macat cu tavă. În ziua de Florii le scoteam pe gard, la aer, că aşa era obiceiul. Că altfel, se zicea că le mănâncă moliile“, spune Anişoara. Fiecare pat sau dormeză este acoperită cu câte o cuvertură lucrată de femeie. Curtea e împărţită între răzoarele cu zarzavaturi şi cuiburile de lalele. La poartă, pe băncuţa de la adăpostul gardului, capul familiei răsfoieşte câteva ziare.
Anul şi covorul
Pe Anişoara o ştie multă lume, nu doar din Căciulăteşti, unde trăieşte. A rămas între puţinele femei care mai au un război de ţesut acasă. Cu ani în urmă, pe când mai avea spor, învăţa fetele meşteşugul firelor, aşa cum l-a deprins de la mama sa, apoi de la soacră: „O vedeam pe mămica ţesând des şi aveam dragoste să fac şi eu ca ea. Când ieşea din război, intram eu şi-i încurcam firele. Îi frângeam acele, dar se bucura că mă vedea curioasă şi dornică să aflu“. Primul război l-a pus al doilea an, după nuntă, după ce s-a mutat în casa bărbatului. „Eu m-am îngăduit bine cu mama omului meu. Acum trebuie să fie soacra noră şi invers. Sunt alte vremuri. Prima dată ea m-a învăţat cum e la ales de covoare, cum să fac bobocii de trandafir, modelele naţionale, macatele în patru ilţe, zbilţe sau laţuri. De la ea le ştiu toate. Şi de atunci mi s-a deschis pofta de lucru. Am ţesut aproape 50 de covoare. Acum stau chitite şi puse la naftalină. De la bunica am păstrat o scoarţă de 100 de ani, lungă de cinci metri şi lată de doi, care serveşte ca plapumă. Aş mai face acum câte una, că poftă şi dragoste am, dar nu mai e vedere. N-am mai lucrat de vreo zece ani. Şi, apoi, cine le mai poartă azi?“, afirmă Anişoara.
Câţiva metri mai departe de băncuţa din blăni de la poartă, unde drumul se lăţeşte şi o uliţă coboară spre izvoare şi cimitir, pe trunchiurile de copac aşezate în semicerc s-au adunat câţiva oameni. Un soi de Poiana lui Iocan se încropeşte în zilele de sărbătoare sau când dă soarele şi lumea nu are de muncă. Anişoara se ridică şi îi face uşor un semn bărbatului ei. Apoi pleacă amândoi, ţinându-se de braţ.
