E greu sa-ti inchipui ca un barbat poate fi si mama si tata pentru cinci copii mici; singurul parinte al unor fetite care de-abia au invatat sa vorbeasca. Ramas fara nevasta, el si-a tinut familia unita si nu a renuntat nici la vreunul din copii, nici la lupta cu greutatile vietii. Dupa zece ani de trai modest, el nu se considera sarac, ci mai bogat cu trei nepoti si doi gineri.
Familia lui George Damian, mecanizator tractorist la ferma din sat, locuieste la Murta, in comuna Dobresti. De zece ani George a ramas vaduv, dupa ce sotia bolnava a trecut in nefiinta, lasindu-l singur cu cinci copii de crescut: un baiat si patru fete. Fetita cea mica, Veronica, avea pe atunci trei ani, iar cea mare – 12 ani. De atunci, timpul s-a scurs si familiei i-a fost cind mai bine, cind mai rau.
Copiii au crescut si George Damian are acum trei nepoti de la doua dintre fiicele sale, casatorite in satele din apropiere. Cornel, de 17 ani, Adelina, de 14 ani, si Veronica au ramas cu tatal lor. Chiar daca i-a fost greu, tatal n-a vrut sa renunte la Adelina si Veronica atunci cind a murit mama lor si rudele s-au oferit sa le creasca. El a mers in continuare la serviciu, iar de treburile gospodaresti s-au ocupat copiii, cum s-au priceput ei mai bine. Nu s-a recasatorit niciodata si, chiar daca mincarea fiicelor sale nu a fost intotdeauna buna, cu timpul toti s-au obisnuit si nimeni nu s-a plins, de vreme ce erau impreuna:
„Le-am lasat sa invete, ca atunci cind se vor marita sa stie sa faca mincare pentru barbati si copii“, a spus tatal care nu vede altfel viitorul fetelor sale decit ca viitoare sotii si mame.
„Ei ar fi vrut sa mearga la scoala!“
Copiii lui George Damian isi doresc cel mai mult sa mearga la scoala. Cornel ar fi vrut sa faca o scoala profesionala, dar s-a resemnat. Acum nu poate decit sa-si ajute tatal la muncile cimpului, chiar daca anul acesta Dumnezeu pare ca s-a suparat pe oameni si i-a lasat cu patulurile goale. Iarna o sa-i gaseasca mai saraci decit de obicei, fiindca nici porumb, nici griu nu au, macar cit sa-si scoata banii cheltuiti cu insamintarea.
Anul acesta, Adelina incepe clasa a VIII-a. Ar fi normal sa-si faca planuri pentru viitor, ar fi normal sa se gindeasca la examenul de capacitate, dar timpul trece in defavoarea ei, pentru ca inca nu are certitudinea ca familia isi va permite sa investeasca in educatia ei, care, desi n-ar trebui, este considerata un lux.
Scoala a ajutat-o in limita bugetului, sau sub acesta limita, desi uneori ar fi putut face mai mult. Pe vremuri, scoala mai primea ajutoare in bani si produse de la diferiti sponsori.
Criteriile pe baza carora s-au acordat ajutoarele au ramas un mister pentru George Damian, care, desi ar fi fost mai mult decit indreptatit sa ceara, i-a lasat pe altii sa decida ce le-ar trebui copiilor sai:
„M-au chemat si pe mine sa-mi dea trei conserve, zece caiete, si altadata 100.000 de lei. Nu le-am luat, pentru ca eu nu m-am dus la nimeni sa cer. Ce au vrut ei sa-mi dea nu m-ar fi ajutat prea mult, ba as mai fi pierdut si timpul. Ma bucur doar ca nu au avut probleme copiii cind i-am mai oprit acasa, la munca“.
Anul trecut, doar Adelina a primit bursa sociala de la scoala, si nici aceasta intreaga, pentru ca bugetul institutiei nu permite acordarea de astfel de burse tuturor celor care ar avea nevoie de ele, iar directorul scolii s-a vazut nevoit sa imparta fondurile cit mai multor elevi. Cu toate astea, Adelina ar vrea sa mearga la liceu in Craiova.
„Ea ar vrea sa faca scoala in Craiova, dar eu nu stiu daca pot sa-mi permit mai mult decit s-o tin pina cind mai creste si o sa-si gaseasca un baiat sa se marite. Nu vreau sa scap de ea, e copilul meu, dar mai mult nu pot sa fac, si ea stie asta“, spune George Damian.
Singurul noroc al acestui tata sint copiii cuminti care, din graba de a iesi „pe drum“, singura lor distractie, mai gresesc uneori mincarea, lasindu-si parintele flamind, dupa o zi de munca.
