Pe 1 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene.
E cazul să lăsăm la o parte politeţea şi protocolul. Discutăm despre o situaţie dramatică. Mai exact, despre tentativa unui grup intern de a folosi calitatea europeană a statului român ca fundal şi proptea pentru instaurarea unei formule politice preeuropene şi postdemocratice. Din acest punct de vedere şi dincolo de afinităţile culturale ale românilor, spaţiul politic românesc se apropie de postdemocraţia oligarhică rusă. România a făcut, declarativ, joncţiunea cu etica politică europeană. În termeni practici, România a continuat să promoveze statul de antidrept, un model înrădăcinat în memoria răsăriteană şi în continuare activ în periferia spaţiului rus. Mai mult, această stare de anomie juridică, pe care România a trăit-o mai mult sau mai puţin discret în anii săi de eurocandidatură, e acum, după admitere, pe punctul de a deveni realitate legiferată. Parlamentul e la un pas de aprobarea unui Cod Penal modificat până la mutilare. Codul lui Chiuariu, pe numele cu care va rămâne în istorie această metodă de implozie a justiţiei, asigură practic protecţia marii infracţiuni şi lasă în şah, de sus până jos, sistemul de anchetă şi cel procesual. Detaliile acestui atac integral şi premeditat la justiţie sunt binecunoscute, dar merită amintite. Asemenea temeritate antidemocratică într-un stat de firmă democratică nu s-a mai pomenit. Aşadar, în România europeană a anului 2007: justiţia e obligată să compromită percheziţiile şi interceptările telefonice, avertizându-i pe suspecţi că sunt sub urmărire, anchetele nu trebuie să depăşească şase luni, infracţiunile comise de avocaţii pledanţi în timpul procesului (de pildă, mituirea judecătorilor) nu se sancţionează, iar fraudele sub zece milioane de euro au regim de delict minor. Cum s-a ajuns aici?
Din păcate, acest prim produs postaderare e o coproducţie România – UE, în care contribuţia clasei politice româneşti e lovitura directă, iar „meritul“ Uniunii Europene e garanţia de nonintervenţie. Povestea a început mult înainte de 1 ianuarie 2007 şi a avut, tot timpul, în centru o enormă incompatibilitate între realitatea politico-istorică a României şi mijloacele cu care UE a abordat starea de fapt. Relaţiile România – UE au înaintat după schema imposibilă şi inadmisibilă a lumilor paralele. Astfel, în vreme ce statul român a fost preluat, la toate nivelurile, de un cartel politico-economic, Uniunea Europeană a continuat să lucreze cu modelul destinat statelor propriu-zis democratice şi a negociat cu bună-credinţă, dar şi cu o viziune limitată de naivitate. Grupul oligarhic de la vârful statului român a fost învestit cu statutul de partener real şi loial. A fost o eroare care produce, acum, efecte mai mult decât vizibile.
Evident, UE nu putea să îşi imagineze alt stat interlocutor, din simplul motiv că există o singură poziţie cu această titulatură şi ea era deja ocupată. Însă UE putea negocia şi administra relaţia în alţi termeni. În acelaşi timp, relaţia cu România putea insista mult mai mult pe construcţia unui aliat în sfera neoficială, în primul rând, în societatea civilă şi în publicul larg. Însă, primul plan – relaţia oficială cu statul român – a fost şi e, în continuare, marcat de formalism birocratic. Implicarea politică rămâne redusă sau nedeclarată. Nimic nu ilustrează mai bine această lipsă de atitudine decât recentul „scandal Taubman“. Declaraţiile tranşante ale ambasadorului Statelor Unite au avut toate datele unei corecţii urgente şi au fost înţelese foarte exact de destinatar. Reacţia preşedintelui Camerei, Bogdan Olteanu, a dovedit două lucruri. Mai întâi, continuitatea filonului politic antioccidental, aşa cum a fost el preluat şi perfecţionat, după abolirea regimului comunist. Reacţia vehementă a lui Olteanu a dovedit, de asemenea, că nervul sistemului politic românesc e sensibil tocmai la acest gen de abordare.
Cum au întâmpinat reprezentanţii UE „scandalul Taubman“? Cu o tăcere prestigioasă. E foarte probabil că, în culise, lucurile au stat cu totul altfel şi că, acolo, avertismentul UE s-a făcut auzit. Însă, din nou, tocmai acest gen de abordare, prin excelenţă discret şi formal, are efecte discutabile. El creează o problemă serioasă de imagine a UE în România. Pe de o parte, lipsa implicită de solidaritate cu poziţia americană (sprijinită prompt de guvernul britanic) adânceşte ipoteza că faimoasa disjuncţie euro-americană a fost exportată şi la nivelul noilor state membre. În al doilea rând, acest gen de discreţie nu poate decât să consolideze reputaţia de furnizor de fonduri fără pretenţii, pe care UE a dobândit-o atât între politicieni, cât şi la nivelul opiniei publice. Două alte evenimente majore au şansa să tranşeze, într-o variantă nu tocmai onorantă, bilanţul şi statutul relaţiei România – UE, după doar 11 luni de convieţuire.
Mai întâi, criza italiană şi patronul ei direct, aşa-numita „chestiune a romilor“. Criza a atins un nivel insuportabil în Italia şi a provocat o umilinţă adâncă în România. Ea ar fi trebuit să constituie locul natural de manifestare a dreptului european. Decretul de expulzare emis de guvernul italian a rămas în forma iniţială şi chestiunea a alunecat în aspiratorul procedural UE, unde va mai întârzia o vreme.
După doar câteva săptămâni, impresia de apetit strict birocratic a fost consolidată, de data asta, de o intervenţie explicită şi publică a organismelor europene în relaţia cu România. Comisia Europeană a reacţionat drastic, declanşând mecanisme de sancţiune împotriva a două deficienţe administrative româneşti: taxa de înmatriculare auto şi serviciul de telefonie 112. Poziţia Comisiei e logică şi sută la sută legală. În acelaşi timp însă, ea pune în lumină incoerenţa de fond a atitudinii în relaţiile generale cu România. Căci promptitudinea şi vizibilitatea cu care organismele europene au intervenit pentru a regla două deraieri administrative atrag încă mai mult atenţia asupra lipsei de implicare publică în chestiunea infinit mai gravă a justiţiei. Nu e, deci, deloc surprinzător că, pe de o parte, Guvernul României, în formula Tăriceanu, nu se simte obligat să cenzureze raidurile ministrului justiţiei, Tudor Chiuariu. Pe de altă parte, percepţia românească generală a factorului european tinde să cristalizeze şi să reţină limitele influenţei UE asupra sistemului intern. Sentimentul public rămâne proeuropean, dar el pare să fi conchis, deja, că zonele de pasivitate ale UE sunt foarte întinse. Mai direct spus: Uniunea Europeană n-a reuşit, deocamdată, să depăşească imaginea de instrument elitar pentru uzul elitelor. UE nu e încă o valoare publică şi un bun popular românesc. De aici, probabil, sentimentul de aliat neglijat, pus în evidenţă de participarea discretă la primele alegeri pentru Parlamentul European. Discreţie contra discreţie.
