Nu am vrut în nici un caz să stric Sărbătorile cuiva. Lumea dă năvală în supermarketuri, copiii au teze unice, nimănui nu-i place să-i dai de lucru…
Dar această istorie merită povestită, pentru că are de a face cu noi toţi, cu salariile, pensiile şi proprietăţile noastre, cu cumpărăturile, cheltuielile şi economiile fiecăruia.
Astă-vară, o cunoştinţă mai veche, aprig întreprinzător privat, cu multe firme deschise, cu multe firme închise, îmi dă într-una din zile un telefon şi-mi spune: „Dom’le, am văzut că ai cam ieşit din politică – deci ai timp. Vino pe la mine că am o problemă“. Mă duc, că omul mi-a fost un client important când lucram în cercetarea de piaţă.
Şi găsesc următoarea situaţie. Din cele cinci firme deschise de omul respectiv, fără bani, numai cu entuziasm şi energie, plus multe zâmbete, trei rezistaseră miraculos. Una se ocupă de procesarea cărnii, a doua, de un service auto, iar a treia este o firmă de taxiuri. Fiecare dintre ele merge târâş-grăpiş, în general fără numerar; orice bănuţ care intră în conturi este luat de bănci pentru plata unor credite încrucişate, taxe pe salarii, salarii, furnizori etc. Firma de procesare a cărnii când merge, când nu merge, pentru că mai toată materia primă (carne, condimente, tot felul de chimicale) vine din Germania şi Italia; dacă ai bani să le plăteşti în avans produsele, ţi le trimit, dacă nu, faci curat prin hale, că nu ai ce munci. Firma de taximetre aduce bani numerar în fiecare seară, dar nu atât de mulţi încât să-i mulţumeşti pe toţi. Iar service-ul auto este o sursă continuă de nervi – clienţii vin, fac coadă, dar nu are cine să le rezolve defectele, pentru că meseriaşii adevăraţi nu stau la el, pleacă în străinătate sau la concurenţa care plăteşte mai bine.
Când faci analiza, vezi imediat unde este problema. La Tăriceanu. Veţi spune că am înnebunit, dar nu ar fi decât parţial adevărat. Mai bine de trei ani, cursul leului faţă de euro a crescut continuu. Adică leul a devenit din ce în ce mai valoros faţă de euro. De la 4,1 lei cât dădeai pe un euro în 2004 s-a ajuns la 3,1 lei în primăvara lui 2007. Dacă în 2004 plăteai pe un kilogram de carne de porc din Germania doi euro, adică nouă lei, şi-ţi vindeai producţia de salam cu 12 lei, în 2007 dădeai pe un kilogram şapte lei şi-ţi vindeai producţia cu 12 lei, preţuri de angrosist – ca să nu mă înjure forumiştii că nu ştiu cât e un kil de salam. Preţurile interne au crescut continuu, leul s-a întărit, deci importurile au costat din ce în ce mai puţin.
Da, dar s-au întâmplat două lucruri la care întreprinzătorul nostru nu a fost deloc atent. Pe de o parte, au crescut costurile de producţie – enorm, dacă te uiţi la cifre. Costul electricităţii s-a dublat din 2004, costul gazelor, la fel, salariile au crescut la mai mult decât dublu, iar echipamentele s-au scumpit şi ele. E drept că a scăzut costul banilor, adică dobânda la credite, de aceea omul nostru şi-a creditat încrucişat firmele, punându-le gaj una pe cealaltă, a luat numerarul, iar acum are de plătit şi credite, nu numai furnizori şi salariaţi. Colac peste pupăză, guvernul a scăpat cursul din mână şi s-a ajuns din nou la 3,5 lei pe un euro, carnea s-a scumpit în Europa, iar inflaţia a crescut din nou. Dacă inflaţia creşte, scade consumul, aşa că oamenii cumpără din ce în ce mai puţin salam şi din ce în ce mai multă pâine. Piaţa de preparate din carne s-a îngustat iarăşi, distribuitorii iau mai puţină marfă sau uită să o plătească, ne întoarcem din nou în cumpliţii ani ’90…
Povestea de mai sus arată limpede ce se întâmplă când îţi bazezi calculele, visele, munca pe indicatorii macroeconomici. Nici o societate nu poate trăi exclusiv din importuri. Dacă se consumă mai mult decât se produce, poţi să apreciezi cursul monedei naţionale şi să mai scazi din deficitul comercial. Poţi să reduci taxele, să te faci că lupţi împotriva corupţiei şi atunci investitorii de pretutindeni vin cu bani la tine în ţară şi mai acoperă ceva din deficit. Poţi să laşi oamenii să lucreze în străinătate şi să te bucuri când lucrează la negru în Italia şi Spania, pentru că – neplătind taxele locale – au mai mulţi bani de trimis acasă. Asta a făcut guvernul actual. A redus taxele, iar oamenii au avut mai mulţi bani de cheltuit. A redus inflaţia, iar oamenii au consumat mai mult. Dacă a scăzut inflaţia, au venit băncile cu credite – ia de aici, că e gratis (da, e gratis să iei, dar e scump al naibii să plăteşti înapoi!). Salariile mici şi libertatea de mişcare au împins oamenii să ia drumul Romei, iar acolo nu ai făcut nimic să le asiguri muncă legală. În secret, îţi convine că Vasile nu dă taxe lui Prodi şi trimite mai mult numerar acasă. Ca să nu mai vorbim că nu-l înghiţi pe Prodi ăsta, fost militant comunist în tinereţe…
Vreau să vă stric Sărbătorile.
Ce i-am recomandat prietenului nostru? – Vă spun doar că am ţinut seama de macro când am acţionat la nivel micro…
Şi ce va fi obligat să facă următorul guvern? Vă spun doar că ne-am lămurit cu ăsta…
