Memoria stigmatelor
de Lăcrămioara Stoenescu, Editura Curtea Veche, 2012
Lăcrămioara Stoenescu, autoare, între altele, a cărții „Copii – dușmani ai poporului“, dar și a unor scenarii despre deportările în Siberia, a reușit să adune 22 de interviuri cu foști deținuți politici care au trecut prin iadul închisorilor comuniste, într-un volum structurat în jurul a ceea ce se numește stigmat. Adică, pecetea infamantă care atestă un trecut rușinos, prin care ești însemnat de o instanță irevocabilă tot restul vieții. Cartea este structurată în șase capitole care particularizează tipul de stigmat pe care autoarea a crezut de cuviință să-l atribuie, taxonomic, firește, celui care a suferit detenția infamantă. Există, în opinia sa, șase stigmate diferite, dar care se ating prin intensitatea suferinței și experiența de tip comun a izolării într-o comunitate: stigmatul rezistenței anticomuniste, stigmatul detenției, stigmatul deportării, stigmatul armatei în detașamente de muncă, stigmatul exilului, stigmate etnice. Chiar dacă nu toate par clare, bine delimitate conceptual, acesta e cadrul, ca orizont al lumii „închise“, în care autoarea și-a adunat poveștile dramatice, tragice adesea, ale celor care au plătit prețul de a fi altfel decât își dorea molohul comunist. Astfel, pornind de la ceea ce ea numește, după o expresie a Anei Blandiana, „memoria stigmatelor“ Lăcrămioara Stoenescu a structurat materia volumului de interviuri în funcție de cazurile tipice ale fiecărui fost deținut, în consonanță cu tipul de stigmat cu care a fost însemnat pe viață. Căci există o suferință, ca și o culpă indusă, care nu trec, oricât ar încerca aceia care au suferit să uite. În funcție de tipul de personalitate al fiecăruia, de rezistența la suferință și de modul de adaptare la viață după ieșirea din detenție, de structura psihică personală, revenirea la normal este o experiență de durată, complexă, uneori torturantă. Una dintre intervievatele cărții (sunt zece doamne din totalul celor care au răspuns autoarei) Silvia Păunel-Roșu, deportată cu familia din Banat în Bărăgan, nu a putut trece niciodată peste suferința produsă de izolarea forțată, peste sentimentul amar al refuzului de a fi om normal: „Da, am purtat stigmatul deportării toată viața, deși după aceea am putut merge oriunde… Îmi apar ca un coșmar în vis: noaptea de pomină, când a trebuit să plecăm în toiul nopții, despărțirea de tata, drumul la gară și, mai ales, călătoria cu trenul, nopți în șir, nopțile dormite în lanul de grâu, munca grea în fiecare zi, când alți tineri erau la școală sau se plimbau fericiți prin oraș…“. Alții, precum sasul Peter Falk, rememorează bătăile primite în detenție de la torționariii săi: „Când mi-a venit și mie rândul la bătaie, doi soldați mă pregătiseră să fiu bătut la capră, adică legat de mâini și de picioare și agățat de o capră de lemn. Când te băteau, te duceai în jos. Dădeau în tine până îți plesenea pielea pe fund“. Dinu Zamfirescu, președinte al consiliului științific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, ca și Harry Kuller, cercetător la Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, au, fiecare, versiunile lor privind implicarea în viața politică și socială, cu rezultate diferite, dar care au un numitor comun: intrarea în vizorul Securității, anchetarea și izolarea lor, totul după un tipar pe care l-a exprimat cel mai coerent un evreu deținut în pușcăriile comuniste: „Totul e făcut acolo ca să-l distrugă pe arestat“. Cele mai impresionante povești de viață neagră sunt însă cele ale luptătorilor pentru libertate din Bucovina: „șoimul“ Gavril Vatamaniuc sau Alexandru Alexandrescu, aghiotantul lui Gheorghe Arsenescu, ofițerul de armată care a condus mișcarea de rezistență Haiducii Muscelului, alături de Toma Arnăuțoiu. Din mișcare a făcut parte legendara, pe drept cuvânt, Elisabeta Rizea, care a făcut 12 ani de închisoare în condiții inimaginabile, descrise chiar de ea în filmul „Memorialul Durerii“, al Luciei Hossu-Longin. Cartea este un testimoniu cutremurător al suferinței îndurate de oameni care au crezut într-o Românie curată, demnă, neînfeudată unui partid care a condus țara pilotat prin ucazuri de la Kremlin.
