Deşi ar mai fi câteva zile de campanie, putem trage linie. Concluziile şi, poate, învăţămintele acestei prime campanii pe sistem uninominal ar fi, în opinia mea, următoarele:
1. La nivel naţional, din perspectiva evoluţiei în timp, campania a fost ruptă în două. În prima parte, discursul partidelor a fost dominat de promisiuni populiste. Fără diferenţe care să permită o alegere cât de cât raţională, programele electorale ale celor trei partide care contează – PSD, PD-L şi PNL – au fost împănate de „sute de kilometri de autostradă“, salarii şi pensii de câteva ori mai mari, stadioane, spitale, locuri de muncă, totul pe principiul „care dă mai mult“. În a doua parte, deşi cu o întârziere nepermisă, toţi au început să vorbească despre criză şi despre ce vor face ei s-o combată. Această ruptură a creat impresia unei şi mai mari inadecvări la realitate a clasei politice. E greu de înţeles pentru aproape oricine cum poţi să promiţi lucruri care presupun cheltuieli uriaşe din bugetul ţării, ca apoi, la scurt timp, să vorbeşti despre cum va trebui salvată ţara de la dezastru.
2. În teren însă, lucrurile au fost mai simple. Toată lumea a promis ce le-a plăcut alegătorilor, majorităţii lor, să audă. Indiferent de culoarea politică, aproape toţi candidaţii s-au transformat în „viitori primari“, oameni care rezolvă „problemele de pe strada ta, din cartierul tău“. O cacofonie perfectă. Rezultatul?
3. În mod clar, actorul dominant al campaniei n-a fost „vedeta de showbiz, fotbalistul sau manelistul“, cum se temeau mulţi, ci politicianul cu notorietate şi experienţă. Dar nu în sensul în care ar fi existat şi o competiţie reală între aceştia. Dimpotrivă. Politicienii-lideri şi-au asigurat fiecare teritoriul său, trasarea colegiilor fiind esenţială. Aşa stând lucrurile, campania a fost, în mare, o formalitate, ca şi cum toată lumea ar şti rezultatul dinainte. Şi în mare parte chiar aşa stau lucrurile. Senzaţia de non-combat, întărită şi de discursurile parcă trase la indigo, a făcut ca interesul alegătorilor să rămână la un nivel redus. Cercul vicios s-a închis în momentul în care partidele au decis (asta s-a văzut în a doua jumătate a campaniei) că singura soluţie e să-şi promoveze culoarea de partid, astfel că avem acum o ţară plină de portocaliu, roşu şi galben-albastru.
4. Deci a contat partidul şi prea puţin omul, iar, din acest punct de vedere, noul sistem de vot nu şi-a prea arătat virtuţile presupuse. Rămâne de văzut de ce s-a întâmplat astfel, la nivel de cauze profunde, dar asta se va putea face abia după ce vom avea rezultatele şi dacă noul sistem de vot nu va trebui revizuit. Deja, conform unui sondaj recent (BCS), încrederea populaţiei în sistemul uninominal a scăzut dramatic, undeva sub 50 la sută. Prin vară încă aveam, în favoarea acestuia, o majoritate covârşitoare.
5. Avem deja suficiente sondaje ca să putem evalua într-o marjă suficient de bună şi rezultatele. Două partide, PSD şi PD-L, se bat pentru primul loc, câştigătorul decizându-se probabil pe ultima sută de metri, poate chiar în ziua votului. PNL rămâne partidul-balama, asigurându-şi, se pare, rolul de arbitru al oricărei majorităţi postelectorale. Vom avea practic un sistem tripartit, şansele celorlalte formaţiuni politice, cu excepţia UDMR, de a intra în parlament fiind infime.
O concluzie generală. Reforma clasei politice pe care mulţi o vedeau declanşată de noul sistem de vot se amână. Deşi vom avea multe figuri noi în viitorul parlament, ele rămân tributare partidului care le-a desemnat. Asta va uşura, într-un fel, sarcina partidelor de a-şi negocia poziţia în viitoarea configuraţie a puterii, dar va dezamăgi, probabil, o dată în plus, un electorat care şi-ar fi dorit mai mult. Poate prea mult.
