La intrare, biletele erau rupte de un pirat cu bandaj peste ochi, îmbrăcat într-un tricou asortat la sticla de bere pe care o ţinea sub braţ. Ochiul său liber nu mi-a aruncat nici o privire. Îl ţinea nedezlipit de ecranul unui televizor „sport“. Nu îmi aduc aminte cine erau domnii care evoluau pe micul ecran, dar ţin minte răcnetele lor, care se amestecau cu lătrăturile câinilor dingo din cuştile învecinate. „Se armonizează bine“, i-am spus prietenului meu, mândru nevoie mare de noul cuvânt pe care tocmai îl învăţasem.
Eram în vremea pantalonilor scurţi şi de după ochelarii cu lentile uriaşe priveam de fiecare dată fascinat la iarmarocul care poposea vara lângă stadionul „Central“. Pe vremea aia, Oblemenco încă nu avea statuie, iar lui Iliescu nici nu-i trecea prin cap că va scrie pe blog. Era mişto la iarmaroc, dar cel mai tare îmi plăcea casa oglinzilor. Acolo stătea întotdeauna la intrare piratul, în timpul liber un moş simpatic care vorbea despre el însuşi doar la persoana a treia. „Te lasă moşu’ să intri şi fără bilet, numai să nu te rătăceşti, că nu vine nimeni să te scoată şi moşu’ o să te uite înăuntru“. Printre oglinzi totul se vedea altfel. Pantalonii mei scurţi creşteau şi mă transformam într-un lungan cu nas acvilin şi ochi şireţi. Mai încolo deveneam fie ochios, fie burtos, fie buzat, fie… mă rog, ce-i mai trecea prin cap oglinzii să-mi facă. Căci bănuiam că oglinzile alea sunt vrăjite. După un timp ameţeam, nu mai deosebeam imaginile răsfrânte de realitate, pereţii dispăreau şi totul devenea o continuă închipuire reflectată la nesfârşit, până ce: „Ţi-a spus moşu’ să nu te rătăceşti; hai să te scoată moşu’ la aer“.
Într-o astfel de cameră cu oglinzi este prinsă astăzi o parte din România. Cine poate nega că televiziunea nu este cea care deţine monopolul modelării creierelor unei mari părţi din populaţie? Doar suntem poporul care a făcut revoluţia stând pe ciuci în faţa televizoarelor. Suntem poporul care îşi creşte copiii cu televizorul. Suntem poporul care nu îşi trimite bătrânii în croaziere, ci în faţa micului ecran. Nu biserica, nu şcoala, nu părinţii; nu la uşa lor ne înghesuim, ci în faţa micului ecran ne îmbulzim ca nişte copii în faţa minunăţiilor din iarmaroc. Iar stăpânii iarmaroacelor sunt scamatorii, al căror meşteşug este acela de a atrage atenţia asupra a altceva decât ceea ce fac. Prin televiziuni defilează vedete de carton, fapte diverse, irinei futili şi bahmuţeni nebuni. Iar noi, în timpul liber, stăm cu gura căscată privind la femeia cu mustaţă şi la omul cu laptop. Acest timp preţios de care dispunem televiziunea ni-l ocupă cu un sclipitor vid, cu un aproape-nimic, nefăcând altceva decât să elimine acele informaţii esenţiale fără de care cetăţeanul nu este altceva decât un limbric cu pretenţii democratice. Mircea Badea, Mihai Gâdea, Andreea Creţulescu, Monica Dascălu, tineri serioşi, care ne arată în fiecare zi nesemnificativul pentru a ne ascunde miezul.
În camera cu oglinzi se rătăcesc toate tv-creierele României. Adevărul şi minciuna în aceeaşi maioneză bolborositoare: într-un ecran cămătarul scabros se oglindeşte ca un milostiv filantrop, iar într-altul pungaşul apare ca un afacerist iscusit. Totul se întâmplă din dorinţa lor şi prin complicitatea comodităţii noastre. Ştim că ne vom rătăci, dar nu avem puterea să nu intrăm. Avem nevoie de propria noastră voinţă deghizată într-un moş care să ne scoată la aer, acolo unde informaţiile pot fi obţinute din cărţi, internet, prin lecturarea mai multor ziare sau prin contact nemijlocit. Dar dacă suntem prea vicioşi ca să mai ascultăm îndemnurile unui astfel de moş?
