Greva miliţienilor

Aproximativ 4.000 de „Tuţgureanu“ şi „Garcea“ au protestat îmbrăcaţi cu hainele din dotare în cadrul unui miting organizat în Capitală de Sindicatul Poliţiştilor. Domnii poliţişti au cerut guvernului modificarea Statutului poliţistului, locuinţe de serviciu, asistenţă juridică în instanţă şi rezolvarea diferitelor chestiuni legate fie de activitatea profesională, fie de drepturile salariale. Un demers firesc. De fapt, ar fi firesc dacă protestatarii nu erau poliţişti români. Nu spunem că ei nu au drepturi şi că le este interzis să lupte pentru apărarea lor. Numai că despre Poliţia Română şi despre „miliţienii“ ei cetăţeanul are o părere proastă şi foarte proastă. Poliţistul rutier este primul amintit atunci când omul îşi varsă năduful pe poliţie. Legendele urbane care circulă despre acesta ni-l descriu ca pe un individ gras şi impertinent, care îţi caută pricină de amendă numai şi numai pentru a smulge de la tine suta de lei ca „mică atenţie“ pentru îngăduinţa lui. Alături de poliţistul rutier, în clasamentul antipatiei cetăţeanului se află cel de proximitate. Cartierele de margine ale marilor oraşe româneşti devin zone interzise după apusul soarelui. Găştile de cartier, bandele de ţigani, fel de fel de indivizi violenţi bântuie fără ca echipajele Poliţiei de Proximitate să intervină. Cetăţeanului de rând îi este teamă să sune la poliţie pentru că anonimatul lui nu este protejat. Dacă face greşeala să cheme totuşi poliţia, pentru a-i potoli pe derbedeii care fac scandal pe zgomot de manele, se va trezi peste câteva ceasuri cu maşina zgâriată sau chiar ameninţat cu bătaia de respectivii infractori. Nu mai amintesc de ciudatele prietenii care se leagă între unii poliţişti şi infractorii mărunţi ai cartierului.
Poliţia Română are mari probleme de imagine şi de funcţionalitate. Poate că uneori poliţiştii sunt criticaţi nejustificat. Cunosc oameni în Poliţia Română care îşi fac datoria. Totuşi, poliţistul model, care a urmat Academia din convingere, cel corect, este neputincios. Lupta lui nu este doar împotriva infractorilor. El trebuie să lupte cu şefii sistemului, care îi cer să „rezolve“ anumite cazuri altfel decât spune legea. El trebuie să lupte cu procurorul incapabil să conducă ancheta fără a provoca erori de procedură, care în instanţă îl favorizează pe infractor. El trebuie să lupte cu judecătorul corupt care cu seninătate hotărăşte judecarea în stare de libertate a unor indivizi acuzaţi de tentativă de omor sau trafic de droguri. În Poliţia Română sunt şi profesionişti. Nu-i vedem, pentru că mizeria unui sistem putred şi corupt îi acoperă şi pe ei, laolaltă cu poliţiştii corupţi sau incompetenţi.
Ciuma politichiei româneşti afectează grav societatea românească. Această ciumă face victime şi în Poliţia Română. Şefii ei sunt numiţi pe criterii politice şi conduc poliţia aşa cum le comandă partidul care i-a instalat în funcţie. Avansările în grad sunt viciate uneori de traficul de influenţă, iar calitatea profesională a celui propus spre avansare nu este luată în calcul. Contează doar cine îl protejează, îl recomandă pe individ. Relaţia dintre poliţie şi procuratură este precară şi lipsită de profesionalismul necesar, fapt ce oferă infractorilor un avantaj la care „colegii de breaslă“ infractori din ţările Uniunii Europene nu pot nici măcar visa. Justiţia română oarbă la dreptate şi cu ochii holbaţi la mită dă lovitura de graţie siguranţei cetăţeanului, pe care acesta o plăteşte cu bani grei din impozitul pe care îl varsă statului. Banii veniţi de la el îi vedem transformaţi în salariile lucrătorilor din sistem, sume nejustificat de mari dacă le raportăm la calitatea şi eficienţa activităţii sistemului, în dotări tehnice şi sedii pe care nu le vedem nici măcar în filmele poliţiste americane, dotări care nu generează însă vreun progres în asigurarea siguranţei plătitorului, amărâtul de cetăţean. Banii proveniţi din mită fac să apară peste noapte vilele luxoase şi casele de vacanţă în care lenevesc domnii şefi ai poliţiei, temuţii procurori şi onorabilii judecători. Halul în care a ajuns Poliţia Română mă determină să consider că, înainte de toate, „miliţienii“ trebuie să se uite în oglindă şi să se spele de păcatele pe care le au faţă de cetăţeni. Abia apoi să îndrăznească să facă mitinguri sindicale şi greve.
Pe frontispiciul revistei Poliţia Română am văzut scris sub sigla poliţiei: Lege şi Onoare. Deocamdată, sistemul de poliţie din România uită prea des de Lege şi ni se înfăţişează, în multe situaţii, ca un sistem fără Onoare. Miliţieni, deveniţi poliţişti şi atunci cetăţenii vă vor respecta!