Patriciu, petrolul şi kazahii

Nu, nu e un banc din filmul Borat, ci realitatea. În timp ce procuratura nu ştie pe unde să-l apuce, Dinu Patriciu a lăsat procesele şi datoriile altora şi a scos un mare profit din vânzarea fostei companii de stat Rompetrol către kazahi… Duşmanii lui s-au indignat că ne-a vândut Asiei Centrale şi unei ţări conduse de un dictator cunoscut, Nursultan Nazarbaev, un fel de Ceauşescu remaniat. Aliaţii lui au subliniat că măcar nu ne-a vândut lui Vladimir Putin – e ştiut că şi companiile ruseşti, şi ele redevenite de stat, sunt interesate de intrarea pe piaţa din Europa. Cei care se pricep cât de cât la subiect întâi au tăcut nepermis – o asemenea tranzacţie într-o presă economică profesională se află înainte de semnare, mai ales când vânzătorul este şi anchetat pentru rele practici în afaceri, şi apoi au comentat cu jumătate de voce marea afacere făcută de dl. Patriciu, de parcă ar fi vorba de nişte suporteri la un meci, care aplaudă pe cel care dă un gol, indiferent de mijloace. Daţi-mi voie azi, mie, un nespecialist, să discut întreaga problematică a energiei la Marea Neagră prin prisma acestei afaceri exemplare.
Întreaga idee a construirii unei rute energetice alternative la cea oferită de ruşi, susţinută de destui oameni politici americani, puţini oameni politici europeni, mai ales britanici, şi de preşedintele Traian Băsescu, se sprijină pe câteva puncte, cu o singură excepţie, discutabile. Mai întâi, se sprijină pe existenţa indiscutabilă a resurselor de petrol şi gaze în ţări precum Kazahstan sau Azerbaidjan, punctul tare al planului. Pe urmă se bazează pe aceste dictaturi locale corupte, pe aceste regimuri-clan din regiune, tot aşa cum de câteva decenii încoace s-au sprijinit pe monarhiile de jure sau de facto din Orientul Mijlociu, cum e cea din Arabia Saudită. Retorica acelora care practică real-politik, un discurs cinic despre lume, care legitimează acţiunile bazate strict pe interesul personal, diferenţiază între dictatorii noştri, cei buni, ca Nazarbaev, Aliev (omul din Azerbaidjan), sau Mubarak (Egipt), în vreme ce Putin sau Saddam sunt prezentaţi (nici măcar constant) ca nişte duşmani ai Vestului, care nu împărtăşesc valorile noastre. Statul kazah o fi el batjocorit de filmul Borat şi obiectul bancurilor proaste, dictatorul lui e bine văzut la Washington, deci această tranzacţie, oricum ar fi calificată, trădare nu e. Ce noroc am avut noi, românii, că am terminat petrolul mai demult şi că totdeauna duşmanii noştri au fost şi cei ai americanilor, astfel că lupta noastră pentru democraţie a avut întotdeauna susţinerea americană! Când văd cât de izolaţi sunt activiştii pentru democraţie din Asia Centrală, că şi acolo sunt oameni, îmi dau seama că americanii nu au învăţat mare lucru din felul în care au devenit nepopulari în Orientul Mijlociu sau America Latină.
Al treilea element important pe care se sprijină ideea aducerii acestor surse de energie în Europa de Vest pe o cale care să ocolească Rusia este existenţa unei pieţe.
Aici, ruşii au lucrat temeinic, şi ţările europene şi-au arătat obişnuita lipsă de solidaritate, semnând cu Gazprom fără probleme şi pe termen lung, astfel că ţări ca Italia sau Ungaria nu mai au de ce să investească în noi resurse şi, mai ales, noi conducte, că sunt deja acoperite. Până şi Turcia a jucat pe două fronturi, şi noua cale alternativă prin Balcani o vor construi cu Gazprom, nu cu concurenţa. Să văd eu atunci cum se mai mobilizează sectorul privat ca să finanţeze încă o conductă costisitoare, una cu piaţă nesigură. Pentru ce? Şi iată că şi punctul 4, interesul sectorului privat pentru finanţarea întregii operaţii, poate ajunge un punct slab. Am avut întotdeauna rezerve faţă de potenţialul miraculos al acestei strategii, mai ales că am văzut-o promovată sub toate preşedinţiile noastre de genul de entuziaşti semidocţi cărora, dacă le încredinţezi banii tăi, e sigur că vor găsi cea mai imbecilă schemă să ţi-i piardă şi pe urmă vor spune că era de fapt un mare proiect eşuat din vitregia sorţii. Deşi există consultanţi competenţi care ştiu demult şi mult mai bine punctele slabe expuse de mine mai sus, nu i-am prea văzut pe la noi. Nu îi pot reproşa lui Dinu Patriciu că a fost mai profesionist ca aceşti indivizi.
Dacă tranzacţia este foarte discutabilă, totuşi, nu e deci din cauză că strategia lui Patriciu ne-ar încurca în marile noastre planuri pe această temă, ci pur şi simplu pentru că interesul ţării noastre nu este servit prin privatizarea companiilor energetice către un alt stat, care are resurse, dar nu e european. A da controlul unei părţi din infrastructura noastră energetică statului Kazahstan nu e cu nimic mai sigur şi mai reconfortant decât a-l da Rusiei, chit că, ironic vorbind, e mai pe linia strategiei energetice a lui Traian Băsescu.
Oricum am privi această chestiune, consumatorul român nu se alege cu nimic din privatizarea asta. Tot scopul privatizării pare să fi fost îmbogăţirea unei persoane private. Sigur că Patriciu a procedat în interesul lui şi al companiei lui, şi vânzarea e pentru el un triumf în faţa adversarilor săi interni. Dar cei care au privatizat Rompetrol prima dată ce or fi avut în cap? Au văzut mai departe de primii zece ani? Tranzacţia dă o idee de cum ar arăta lumea dacă statele nu ar avea forţa să vegheze la respectarea regulilor şi inteligenţa strategică pentru protejarea propriilor interese pe termen lung.
Unii vor spune că justiţia va veni din urmă şi îl va face praf pe dl. Patriciu. Mă tem că nu va fi aşa. În afacerea interesul public contra Dinu Patriciu, statul ne-a fost prost avocat, încălcând reguli importante de procedură. Chiar dacă i-am citit toţi stenogramele în presă şi ştim că e vinovat pe fond, dl. Patriciu are şanse să scape pentru că a fost ascultat fără mandat. După Ion Ţiriac, care nu şi-ar fi arătat niciodată marele geniu în afaceri dacă nu ajungea România un stat de tranziţie slab, unde afacerile se fac altfel decât în Germania, şi Patriciu se înscrie tot în seria care arată că forţa marilor afaceri se trage din slăbiciunea statelor de tranziţie. Iată că poţi intra în UE şi să fii tot în tranziţie.