„Sosit-a inaintea fetei Mele sfirsitul a tot omul,
caci s-a umplut pamintul de nedreptatile lor,
si iata Eu ii voi pierde de pe pamint.“
(Cartea Facerii VI, 13)
Privesc la coala virtuala si alba afisata de ecranul calculatorului si nu stiu ce sa scriu. E atita suferinta in jur ca mintea mea sta blocata si-si refuza aproape orice gind creator. In ziare, la radio, la televizor, pe strada, in autobuz ori la serviciu aud doar despre oameni care au murit inecati, despre sate intregi rase de pe fata pamintului, despre recolte risipite, despre lacrimile semenilor mei, lacrimi ce ne inunda sufletele cu o mila nesfirsita. Nu cred ca voi uita prea curind o scena vazuta la televizor in care o batrina cere sa fie data jos din camionul salvator al jandarmilor pentru a merge acasa, sa moara acolo unde traise o viata, cu agoniseala ei si animalele de prin curte pe care le crescuse in singuratatea de vaduva. Acel chip de bunica exprima pentru mine chintesenta a tot ceea ce se poate gindi, simti, scrie si spune despre aceste inundatii.
Este resemnarea omului constient de nimicnicia si pacatele sale in fata vointei intotdeauna drepte si iubitoare a lui Dumnezeu. Asa a vrut Dumnezeu!
Sa fie oare Dumnezeu un tiran, un cinic, un sadic care pedepseste cu lovituri de par cea mai mica greseala a copiilor Sai, oamenii? Poate ca multi dintre noi ne-am intrebat asa, privind la furia de necrezut cu care apa altadata atit de lina si linistita a riurilor noastre mult cintate in baladele populare s-a repezit asupra noastra ca sa ne inece copiii, tatii, bunicii si mamele. De unde atita furie in matca riurilor noastre?
Poate ca pamintul pe care il calcam cu picioarele in fiecare secunda a vietii noastre este o fiinta vie, care ne rabda urmind poruncile lui Dumnezeu si poate ca acum, in aceasta vara parca blestemata, acest pamint a primit dezlegare de la Creator sa ne intoarca plata rautatii noastre.
Si oare nu rautate a fost taierea padurilor, fie de taranii ce le-au primit inapoi in proprietate, fie de smecherii veniti de aiurea in tara noastra cu petice la turul pantalonilor si inzestrati de alti smecheri, români de-ai nostri, mici Iude pitite prin guverne, cu mii de hectare de paduri transformate peste noapte in cherestea ori garnituri de mobila vindute la pret de nimic altor popoare care isi ocrotesc padurile, oare toate astea nu au fost rautate?
Oare rautate nu este injuratura rostita de români la mai tot ceasul vietii, fie de bucurie, fie de necaz, aceasta inconstienta chemare a Diavolului la partasie cu viata noastra?
Sirul neobosit de avorturi facute constient de atitea românce, dornice doar de placere ori tematoare ca saracia nu le va ingadui sa mai creasca o gura de copil, oare aceste crime nu sint rautate?
Impostura, impertinenta, goana dupa imbogatire si dispretul pentru semeni pe care le-au purtat in suflete si fapte mai toti politicienii nostri cocotati pe scaunele Palatelor Victoria si Cotroceni, mizerabilul cinism cu care se joaca de 15 ani cu destinul a 23 de milioane de suflete nu reprezinta tot rautate?
Ori ce sa mai spunem despre multi dintre purtatorii de straie preotesti, unsi de Dumnezeu pentru a fi cu rugaciunile, postul si faptele lor bune intermediari intre El si neputintele noastre? Casele lor semete asezate uneori peste drum de biserica in paragina, averile nemasurate pe care si le-au ridicat facind negot cu cuvintul Domnului, generatiile de preoti din tata’n fiu transformate in clanuri puternice si mindre ale unei aristocratii preotesti care a uitat ce inseamna sa dai de pomana ori sa fii smerit, toate acestea nu sint rautate si izvor de blesteme?
Apele vor incepe sa se intoarca in matca lor, caci Dumnezeu nu doreste moartea pacatosului, ci indreptarea lui. Totusi, semnele ca rautatea nu a fost spalata de acest potop incep sa se faca simtite. Deja, in judetele greu lovite au aparut români care cauta sa faca specula cu alimentele, caci, de ce nu s-ar imbogati si ei un pic pe seama suferintei altora? Politicienii nostri se vor intoarce si ei la ale lor – negocieri pentru coalitii, formule de guverne, alegeri anticipate, afaceri la umbra scaunului de parlamentar si toate stiutele mizerii ale unor suflete chinuite de dorul banilor si puterii lumesti.
Poate ca unii dintre noi vom cauta de acum ceva mai des cu sufletul cerul lui Dumnezeu ce ni se deschide prin Crucea lui Hristos si prin icoane, prin vorba blinda ca o rugaciune si fapta buna, regasindu-ne astfel linistea fireasca a vremurilor de demult cind riul, ramul ne erau insotitori din clipa nasterii, petrecind cu noi prin viata si primindu-ne apoi sa ne unim cu pamintul trupul parasit de sufletul ce senin se intoarce la Creatorul sau, Dumnezeu.
Atunci vom povesti celor ce vor veni dupa noi ca a fost cindva un potop, potopul rautatii noastre.
