In umbra ultimului meu articol, doi tineri inteligenti sustin un interesant duel de idei. Unul, D., apara virtutile ipotetice ale comunismului pe care il considera ca forma superioara posibila de organizare a societatii. In acelasi timp, afirma ca nicaieri si nicicind comunismul n-a fost aplicat in mod corespunzator. Cum practica este criteriul suprem al adevarului, e greu sa admitem veridicitatea acestei afirmatii ; dar ne dam seama ca aderenta domnului D. la doctrina comunista este ideatica si afectiva; ceea ce ii confera o consistenta si durabilitate maxima. Aceasta atitudine nu e condamnabila; intr-o democratie, chiar putin originala ca a noastra, dreptul la propria opinie este de la sine inteles. Normal, s-ar putea pune intrebarea daca si adeptii ideologiei fasciste ar trebui sa se bucure de libertatea deplina de exprimare publica a opiniilor lor. Dar aceasta e alta problema. Atractia fata de ideologia comunista nu e un lucru nou. In perioada interbelica, mari personalitati ale spiritualitatii europene apusene au fost contaminati de virusul comunismului. Unii s-au lecuit dupa o simpla vizita in URSS, desi respectivele vizite au fost atent regizate. Este cazul lui Andre Gide si al braileanului Panait Istrati. Care a scris zguduitoarea confesiune „Spovedania unui invins“. Mai tirziu am aflat ca o mare parte a intelectualilor de certa valoare care afisau conceptii si simpatii comuniste figurau pe statele de plata ale KGB-ului. Lucrul m-a tulburat atit de mult incit nici acum nu mai am placerea de altadata sa-l citesc pe Paul Eluard sau pe unul din favoritii tineretii, Romain Rolland. De fapt, comunismul vest european avea uneori si un usor iz de opereta. Astfel, secretarul general al unuia din cele mai mari partide comuniste, partide ale proletariatului, era conte. Sedintele conducerii partidului se tineau la unul din castelele contelui, unde valetii, in redingote impecabile si cu manusi albe, serveau, in pauze, bauturi fine, evident marxist -leniniste. Astazi, partidele comuniste apusene, in lipsa sustinerii financiare substantiale a Moscovei, au devenit nesemnificative.
Celalalt protagonist al duelului, domnul G., incearca sa-l combata pe domnul D.. De la inceput, el are un mic avantaj strategic; daca ne-am afla sub un regim comunist, schimbul liber de idei si opinii nu ar fi fost posibil. In comunism exista un singur adevar, o unitate deplina de conceptii si gindire. Imi amintesc de o interventie a primului secretar intr-o sedinta a cadrelor didactice ale Universitatii, tinuta in Sala Albastra. „Ba tovarasi, voi sinteti niste paraziti. Noi va hranim. Nici nu aveti nevoie sa ginditi. Noi va dam ideile, voi trebuie numai sa le memorati“. Fara comentarii.
Ambii protagonisti cauta argumente in favoarea afirmatiilor lor. Din pacate, fiind tineri, multe argumente sint luate din manuale falsificate ale istoriei nationale sau sint reziduuri ale sedintelor de invatamint politic. Uneori sint invitat sa-mi exprim eu opinia. Ceea ce voi incerca s-o fac chiar incepind cu acest articol. Ceea ce intentionez sa relatez nu sint lucruri citite sau auzite, ci lucruri traite, deci cu garantia totala a autenticitatii. Ma voi abtine, pe cit posibil, de la comentarii, lasind faptele sa vorbeasca.
Sa incepem cu România interbelica, privita diferit de cei doi protagonisti ai duelului. Propaganda comunista a reusit sa imprime in constiinta oamenilor o imagine a României acelor timpuri, pe care multi o au si astazi. Eu, care am apucat sa traiesc un pic acele timpuri, pot afirma ca imaginea aceea este tendentioasa si uneori departe de adevar. Sa ne intelegem; nici o forma de organizare a unei societati nu este perfecta. Existau si atunci escroci, clovni politici, oameni fara caracter ajunsi in functii inalte, saraci si bogati; exact ca si acum. Dar sa prezinti România acelor timpuri ca o catastrofa, cu un popor indobitocit, analfabet, exploatat, umilit, pe care doar puterea comunista l-a adus la viata, i-a redat demnitatea si i-a facut viata imbelsugata, este nu numai o minciuna, ci si o jignire. Poporul acela a dat culturii românesti si universale valori de mare recunoastere internationala. Este adevarat ca marile valori nu s-au putut realiza in tara; dar azi situatia nu este aceeasi? Dar ceea ce este fundamental e faptul ca nu am fost un popor de jegosi si inculti, daca am putut avea posibilitati ca valorile autentice sa poata sa se afirme. Sa nu uitam ca Brâncusi, Titeica si multi altii au provenit din familii modeste. Sa nu uitam ca leul românesc era pe vremea aceea una dintre cele mai cautate monede europene. Se va spune ca aceasta s-a realizat pe seama exploatarii poporului. Sa zicem ca ar fi asa; dar si statul comunist a exploatat poporul, dar foloasele au fost mult mai mici.
Eu vreau sa vorbesc despre ceea ce stiu. Sint de la tara, si am trait ani buni ai copilariei la tara. Taranii, cel putin cei din satul meu, precum si din satul domnului Paler, prezentat de mai multe ori in acest ziar, nu erau de loc abrutizati, analfabeti, imbecilizati. Bunicul, strabunicul meu patern si toti ascendentii lui au fost tarani, razesi pe o mosie daruita de Stefan cel Mare. Strabunicul meu scria si vorbea româneste mai bine ca multi vangheli contemporani. Pastrez condica de familie in care consemna nasterea copiilor, botezul finilor (a botezat peste 40 de copii din sat), precum si alte evenimente importante. Asta in jur de 1850; a fost alfabetizat strabunicul meu de comunisti? Fratilor, nu ne furati si nu ne murdariti istoria. Bunicul meu avea in biblioteca toate volumele „Bibliotecii pentru toti“ si multe carti fundamentale ale literaturii române. Din aceasta biblioteca pastrez si azi Eminescu in cea de a doua editie. Nu vreau sa spun ca familia mea a fost extraordinara; dar ca bunicul si strabunicul meu au fost mii de alti tarani in multe alte sate. La mine in sat erau trei scoli primare; toti invatatorii locuiau in comuna. Iar salariile lor erau indestulatoare, cu mult mai mari decit cele de azi. Stiu acest lucru fiindca si parintii mei au fost invatatori in sat. Afirmatia domnului D. ca ar fi fost prost platiti nu este adevarata. Doctorul locuia si el in sat; si ce doctor! Aveam un dispensar mic, dar curat. Si farmacistul locuia in sat. Aveam biblioteca comunala si camin cultural si (chiar daca domnul D. spune ca n-a mai auzit de asa ceva) chiar si baie comunala. La Caminul Cultural functiona si un cor, condus de tatal meu, care a participat la concursurile nationale ce se desfasurau in acea perioada. Nu erau obligati sa cinte partidul sau partidele. Nu erau manifestari poluante de tipul „Cintarea României“ sau „Cenaclul Flacara“. Oamenii cintau ceea ce le placea. Duminica, oamenii, imbracati in straie de sarbatoare, veneau la biserica. Preotii batrini, sfinta sa le fie amintirea, cunosteau problemele fiecarui enorias, iar predica se axa pe necazurile unuia sau altuia dintre ei. Dupa- amiaza, se incingea hora; aici se iscau idilele, se zamisleau iubirile si se desfasurau inevitabilele batai pentru frumoasele satului.
Taranilor nu trebuia sa le spui ca a inceput campania agricola si ce trebuia sa faca. O stiau ei foarte bine. Si munceau pe ruptele; caci era pamintul lor, si tot ceea ce obtineau era a lor. Proprietatea particulara nu era un moft, asa cum spunea Iliescu, ci elementul determinant al dragostei de munca, al cultului autentic al valorii muncii. Care a disparut o data cu colectivizarea. Imi amintesc ca mergeam cu studentii sa stringem roadele cimpului; taranii, care ar fi putut face ei lucrul acesta, stateau dupa garduri si rideau de noi.
Poate vi se pare idilic tabloul pe care vi l-am zugravit; dar el are la baza realitati. In primul si in primul rind, el este tabloul unei etape a dezvoltarii istorice naturale a societatii românesti. Dezvoltare care a fost intrerupta brusc de sosirea tancurilor sovietice, care au deturnat istoria si au impus o orinduire complet straina traditiilor si interesului poporului nostru. Orinduire de care nici azi nu am scapat definitiv, si nici macar prin partile esentiale. Care parti se manifesta, ca totdeauna, distructiv.
Dupa instalarea puterii comuniste, primul primar al satului a fost numit un cunoscut hot de drumul mare. Care a continuat sa fure, ocrotit de un prieten care era secretarul Marii Adunari Nationale. Si spre care plecau periodic care incarcate cu roadele pamintului. Cind dupa o revolta generala primarul a fost schimbat, in locul lui a venit un activist, unul din acei meseriasi pentru care munca e o corvoada si de aceea a preferat cariera de activist. „Pispirica“, cum ii spunea satul, habar n-avea de agricultura. Intr-o buna zi, fapt nementionat de istoria comunista, taranii din Moldova de Jos s-au rasculat, au invadat primariile si au rupt cererile de inscriere in CAP. Au fost multe arestari; de la noi din sat vreo 11. Dar convingatoare au fost tunurile care au ras un sat in care oamenii l-au aruncat in Siret pe activist cu masina cu tot.
A fost ultima zvicnire de demnitate a celor care de secole stapineau paminturile acestea. A acelora care s-au jertfit in razboaie si care au iubit dincolo de orice limita doua lucruri: Dumnezeu si tara.
De aici incolo viata mea s-a derulat in orinduirea comunista. Care si astazi mai exista in aspectele ei fundamentale. Si care sint atit de dominante incit iti vine sa arunci toate sperantele pe apa simbetei. Cum a fost, ce-a fost, va voi mai povesti. Daca veti mai dori sa ma ascultati.
