Oameni, destine, comunități dezbinate și unite de Dunăre. Tradiții, legende și povești adevărate. Spațiu și timp, istorie și spiritualitate. Toate se regăsesc într-un singur loc: Svinița, din județul Mehedinți.
O dată ce a trecut de comuna Dubova, un peisaj sălbatic i se dezvăluie călătorului prin aceste locuri. În dreapta – munte, în stânga – Dunărea. Locuri captivante, pline de istorie și legendă. O plăcuță ne atrage atenția. Ne aflăm în Valea Roșie. Și, într-adevăr, pământul de aici, unde nu este acoperit cu vegetație, are o culoare aparte. Două legende, care au aceleași două personaje principale, spun că demult trăia un băiat obișnuit, pe numele său Iovan Iorgovan. „S-a scăldat în izvoarele de la Băile Herculane și a căpătat puteri miraculoase. În zonă exista un balaur care decima animalele locuitorilor. Iovan s-a hotărât să-i ajute pe aceștia și a început lupta cu balaurul cu trei capete. Se pare că prima luptă are loc sus, pe Valea Cernei, unde balarul pierde primul cap. Este ajuns din urmă în zona Svinița, unde se dă cea mai grea luptă. Aici, Iorgovan taie ultimul cap al balaurului, sângele acestuia împânzind zona, iar pământul devenind roșu. Altă variantă a legendei spune că Iovan Iorgovan avea trei surori. Ele au plecat să culeagă fructe de pădure. Una s-a rătăcit și a fost răpită de balaur. Iovan s-a luptat cu el în zonă și l-a învins. Noi ne hrănim cu legende“, ne povestește Bojena Jac Ianculovici din comuna Svinița, ghidul nostru prin aceste locuri.
Legendele dăinuie și dau un aer aparte zonei în care pajiștile te ademenesc prin coloritul viu al garofițelor și volburei, despre care localnicii din Svinița spun că ar fi unică în țară.
Un popas istoric
Drumul scăldat de apele bătrânului fluviu te îmbie să mergi mai departe. Atenția este captată însă de imaginea unor turnuri vechi ce se ivesc din apa Dunării. Este Cetatea Trikule. Istoria spune că, încă din secolul al XV-lea, în localitatea Svinița exista această fortificație cu ziduri de piatră așezată pe culme. „Prima atestare documentară a satului Svinița este la 24 februarie 1430, când regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, donează cavalerilor teutoni toată salba de cetăți de pe Dunăre, printre acestea numărându-se și Svinița. Pentru că la acea dată cetatea Trikule exista, se presupune că ea a fost construită de cavalerii ioaniți pe la 1250.
Când s-a construit barajul de la Porțile de Fier, s-au făcut cercetări amănunțite. S-a descoperit un zid în preajma turnurilor, care se presupune că ar fi de pe timpul dacilor sau romanilor“, ne explică Bojena Jac Ianculovici.
Istoria merge mai departe. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Petru Petrovici, ban peste cetățile Lugoj, Caransebeș și Mehadia, cât și peste cele de pe Valea Dunării, construiește la Svinița o fortificație formată din trei turnuri culă. Cetatea avea sarcina de a opri incursiunile turcilor. A fost stăpânită pe rând de austrieci, turci, haiduci. Ansamblul Cetății Trikule a fost inundat în urma amenajării lacului de acumulare Porțile de Fier I.
Istoria rămâne o poveste ce este completată astăzi de spectacolul naturii, căci în zona învecinată cetății se află Cioca Borii, o formațiune permiană, pe stâncăriile căreia se întâlnește singura pădure de pin negru de Banat din Defileul Dunării, ce se întinde pe un covor moale de licheni, ce acoperă stâncile și le ferește de forța uneori distrugătoare a naturii.
Povestea unei comunități
De la Cetatea Trikule sunt doar câțiva kilometri până la Svinița, a cărei istorie s-a înscris în urmă cu mii de ani. Satul de astăzi nu a existat pe vatra actuală, ci în zona cetății. „Au existat două sate, Svinița și Stariștea, iar pe la 1720, austriecii, ca să le controleze mai bine le-au unit într-unul singur, cu numele de Svinița. În urma construirii barajului de la Porțile de Fier, satul a trebuit demolat. Din 1970, el se află pe vatra actuală”, ne explică ghidul nostru prin aceste locuri, Bojena Jac Ianculovici. Din satul de odinioară se mai păstrează astăzi câteva case vechi, aflate la intrarea în Svinița de astăzi și care nu mai sunt locuite, precum și zidurile unei biserici și cimitirul. De asemenea, câteva obiecte vechi, care vorbesc de comunitatea din Svinița, se găsesc astăzi la muzeul din sat. Un război de țesut, obiecte casnice, costume populare cu o vechime considerabilă, leleica – obiect reprezentativ pentru această zonă, care se folosea de către femei pentru căratul copiilor în spate când mergeau la câmp, conci – un batic de pus pe cap, dar și lămpi de miner, pentru că ocupația de bază a locuitorilor de la malul Dunării a fost mineritul. Piese de muzeu interesante sunt bocinele, un fel de opinci. Și astăzi în Svinița, într-o casă cu porți înalte, ca toate celelalte locuințe, o localnică le confecționează pentru membrii ansamblului din localitate. Am bătut la poarta sa pentru a o cunoaște și a afla taina confecționării bocinelor. Ne-a primit cu căldură, așa cum face cu toți turiștii care, trecând prin zonă, o vizitează. Tsfeta Novac, căci acesta este numele său, a învățat să lucreze bocine de la o bătrână din sat și de la mama sa. „Baba lucrează! Nu știu ce n-am făcut în viața mea! Bocinele le fac și astăzi din camera de la roți și din stofă sau catifea. Sunt bune în orice anotimp și căutate. Când era copilul meu mic, îi făceam bocine din camera de la bicicletă. Într-o zi a venit la mine chiar și o asiatică, să cumpere bocine. Alteori am făcut și câte 14 perechi odată pentru alți turiști. Am nevoie de material bun, greu-i de găsit. Dacă n-am cameră, nici nu mă prind“, ne explică Tsfeta Novac. Bocinele sale se plimbă prin toată țara, căci la poarta sa au bătut români de pretutindeni. Și pentru că îi sunt dragi și trăistuțele confecționate din materiale țesute la război, le mai face cadou călătorilor câte una.
La Svinița, trecutul nu a fost uitat.
O ultimă oprire
Și pentru că Svinița oferă locuri ce merită văzute măcar o dată în viață, îndrumați de localnici, mergem să mai citim o pagină din istoria locului, scrisă la poalele neck-ului vulcanic Trescovăț, unul dintre cei mai înalți munți ai Parcului Natural Porțile de Fier. Localnicii din Svinița povestesc că era un munte venerat de locuitorii de dincolo de Dunăre datorită faptului că în timpul echinocțiului de vară soarele răsărea în spatele lui. Astfel, locuitorii din Lepenski Vir își construiseră locuințele după chipul și asemănarea neck-ului vulcanic pornind de la ideea că Trescovăț în limba sârbă înseamna „cel care trăsnește“. „Se presupune că cei din Lepenski Vir nu au divinizat muntele de la distanță și au trecut Dunărea. Se spune chiar că ar fi existat altare închinate zeului suprem al dacilor, Zalmoxis“, completează lecția de istorie presărată cu legende Bojena Jac Ianculovici.
Sunt multe lucruri de văzut și de ascultat în Svinița de Mehedinți, povești geologice, povești de viață, povești încărcate de istorie și legende scăldate de apele bătrânului fluviu.
