La câțiva kilometri de Craiova, în satele Gogoșești și Călinești din comuna Mischii, județul Dolj, timpul pare să se fi oprit în loc. Doar câteva suflete care își așteaptă sfârșitul, căci anii apasă greu pe umerii lor de atâta muncă, mai populează aceste locuri.
O sugestie venită din partea unui cititor al Gazetei de Sud și totodată telespectator al postului de televiziune Alege TV ne-a determinat să alegem ca destinație a călătoriei noastre prin Oltenia satele Gogoșești și Călinești din comuna Mischii. Odată ce ieși din Motoci, un indicator te îndeamnă să o iei la dreapta pentru a ajunge la Călinești. Calea de acces este străjuită de o parte și de alta de pomi. Nu după multă vreme ajungi în Călinești. Case vechi, altele aflate în construcție, puține ce-i drept, i se dezvăluie călătorului prin acele locuri. Pe pridvorul de lemn al unei case vechi, două bătrâne sporovăiesc în tihnă. Par să se oprească o clipă, cât să ne privească, în timp ce ne continuăm drumul printre coline. Alegem să urcăm pe alt drum, ce se desprinde de cel principal. Aveam să aflăm ulterior că sus, pe colină, se află satul Gogoșești. De sus, de pe culme, peisajul te cucerește. Liniștea care a învăluit aceste meleaguri este întreruptă pe alocuri de cântatul păsărilor văzduhului sau de zumzetul albinelor sau al gâzelor. Casele, altădată semețe, sunt împrejmuite de garduri aplecate atât de mult încât ai impresia că ating pământul. Vegetația a invadat curțile. Printre ele un prun sau un măr se încăpățânează să își etaleze fructele, pe care astăzi nimeni nu le mai gustă, căci puține suflete mai sunt prin aceste locuri. O casă de peste drum stă să cadă. Mai păstrează încă în geam perdelele, pe care nici o mână de om nu le-a mai dat la o parte de ani buni. În ciuda peisajului încântător, tristețea pune stăpânire pe sufletul călătorului prin aceste locuri.
La un colț de uliță zărim doi localnici. Unul dintre ei se sprijină într-un baston.
Povești de altădată
Ne oprim, îi salutăm și le ascultăm poveștile. „E liniște, iar aerul e foarte curat aici în Gogoșești, cum îi spune satului“, ne informează Ilie Secoianu, căci ne surprinde privirea care scurtează zările. „Avem, colo, Ogrăzul, Poiana lui Trancă, Călineștiul, mai sunt niște coaste – Brașovul, Murgășelul. Au denumirile astea din bătrâni. Așa le-am moștenit. Era frumos odinioară Gogoșeștiul. Se strângeau aici în uliță bătrânii cu ulcioarele cu vin și jucau sârba. Erau unii care cântau: unul la fluier, altul la vioară. Era satul plin. Erau case de case. Eram la școală 80 de copii, acum nu mai e nici unul, iar școala s-a închis demult!“, continuă să ne explice Ilie Secoianu. A plecat din Gogoșești la 15 ani, dar s-a întors: „M-a tras ața! Uitați, în casa asta m-am născut“ și ne arată o casă veche. Lângă ea și-a ridicat alta, dar nu a dărâmat-o pe cea dragă sufletului.
Cu povești din Gogoșeștiul de altădată ne încântă și Dumitru Săftescu. „Când eram tineri era casă de casă. Aici casă, dincolo casă. Când ieșeai pe uliță te vedea vecinul. Acum cine să te mai vadă. Una e colo, alta dincolo. Acum s-a ales praful! Oamenii, ăi care au rămas, trăiesc din niște amărâte de pensii. Pământul cu ce să se mai lucreze sau de cine? Înainte se lucra mult cu boii. Oamenii în izmene cusute la război umblau pe câmp cu noaptea în cap. Nu era petec de pământ nemuncit. Erau porumbi de se cărau până venea zăpada. Și copiii erau altfel crescuți: unul se ducea cu vacile, unul cu oile, altul mergea cu boii de la plug. Munceau săracii și trăiau mult. Avem și acum oameni de 95 de ani la noi în sat, țața Veta! A căzut, săraca, la pat acum!“, ne povestește Dumitru Săftescu.
Omul sfințește locul, iar bătrânii sunt sfinții gliei. Nu au putut pleca de pe meleagurile natele nici acum când bătrânețea le aduce suferințe. Au mai rămas 47 de suflete, iar case mai sunt doar 19 locuite.
Bătrânețe, boală grea
Ne continuăm drumul pe ulița satului. În cale ne iese alt bătrân. Merge pe lângă o bicicletă veche, care nu mai este de mult timp funcțională. „Mă dor șalele și mă sprijin de ea. Vine fata de la Craiova și merg să-i ies în cale“, ne explică Ion Popescu.
Lângă un păr, o bătrână care se sprijină în baston ne atrage atenția. O salutăm. Ar fi dorit să guste o pară din pomul altoit de tatăl său, după cum ne explică, dar nu poate ajunge să rupă una de pe creangă și se mulțumește cu un fruct căzut pe jos. Îl șterge tacticos de poalele fustei și ne povestește amărăciunea sa. „Nu mai e lume pe aici. Nu vedeți că nu mai am vecini! Eu sunt bătrână, am omul bolnav. El e în casă, că eu aici m-am născut. Am și o fată care și-a lăsat serviciul ca să vadă de noi. E cu caprele acum. Mai avem două ca să putem pune și noi ceva pe masă. Cum a fost Gogoșeștiul ăsta! Era bine, lume multă! Erau case de case. Nu era soșea, apă și au apucat pe unde au putut copiii. Și ăi bătrâni, care au mai rămas, au murit“, spune cu regret Grigorița Pană.
Ne continuăm drumul. Ne desfătăm cu peisajul și ne întristăm când ne apare în cale încă o casă veche, cu podeț din lemn, pe care nu a mai călcat de mult picior de om.
La o fântână, singura pe care am zărit-o, o bătrânică așteaptă ca nepoata să-i umple și ei găletușa cu apă. „De 102 ori învârți ca să scoți apă. Pentru a umple o găleată, o mai bagi o dată, că e spartă aia din fântână“, explică nepoata bătrânei, care stă sprijinită într-un ciomag. Câteva lacrimi îi cad pe obraji. „Vai de mamă de om! Toată munca și tot ce a trebuit, eu mi le-am ținut. Acum, nici pisică nu mai am“, spune bătrâna. A ieșit pe drum să-și ia apă, dar și pentru că a auzit zgomot de mașină. Lucru rar, că „la noi nu vine nimeni să te mai întrebe de sănătate!“.
Oameni cu dragoste de meleagurile natale
În liniștea aceea, un glas de copil se face auzit. Ne surprinde. În poarta unei case își fac apariția doi copilași însoţiți de bunicul lor. Sunt bucuria bătrâneților lui, cei care îi mai alină singurătatea. „E frumos locul ăsta, dar dacă nu e lume! Cu cine să mai schimbi o vorbă? Au rămas casele goale, au putrezit, au căzut. Era plin de lume. Pe locurile astea goale au fost case. Mai am o vecină, că mamă-sa și taică-său se uită să se ducă, și mai am aici, alături, pe vecinul ăsta mai tânăr. Cu ei mai schimb o vorbă și cu băiatul, și cu nepoții mei. Am plecat și eu pe 72 de ani și trebuie să mă duc și eu. E grea singurătatea și bătrânețea!“, mărturisește Mircea Nistor.
Bătrânii nu s-au gândit vreodată să plece de pe aceste meleaguri, iar cei mai în putere care s-au întors nu o mai pot face. Nu îi lasă inima. „M-am întors la casa părintească, căci știți cum e, locurile acestea nu se uită niciodată. Aici m-am născut și aici vreau să închid ochii. Iubesc acest sat. Aici sunt lângă părinți. Mă mai duc să le mai pun o lumânare. Nu vreau să plec de aici. Dacă plec eu, pleacă și alții, ce se va alege de locurile astea, cui rămân?“, se întreabă Janeta Bună.
Același tablou, alt sat, mai la vale
La poalele colinelor pe care este așezat satul Gogoșești este un alt colț de lume, Călinești. Același tablou cu oameni bătrâni ni se dezvăluie. „Pe aici sunt bătrâni neputincioși. Copiii cu ce să trăiască? Au plecat! Îl am pe omul meu, dar când s-o prăpădi unul dintre noi nu știu ce facem! Și vecinii sunt la fel de neputincioși ca și noi. Mergem în ciomege. Toți suntem căzuți! Dumnezeu ne ține și pe noi, câte zile om avea! Ne bucură acum la bătrânețe că nu ne-au supărat copiii, că sunt bine și că de pe urma lor nu ne plângem“, ne explică Elena Popescu. Printre cele câteva suflete îmbătrânite se mai găsesc totuși oameni în putere, care mai cresc în gospodărie o vită, capre, cât să le ajungă să-și ajute copiii plecați la oraș ca să câștige o pâine mai albă decât a lor. „Am aici trei vaci, colo două capre, un cal și un vițel în grajd. De la vaci vând puțin lapte, că am trei familii, trei copii și trebuie să le dau. Vindem ce rămâne“, spune Ștefan Ilie, în vreme ce ne prezintă cu mândrie vitele sale.
Oamenii sfințesc locul, dar atunci când ei se duc, el cui rămâne?
