În zilele noastre, folosim în mod obişnuit faxul pentru a transmite documente scrise sau desenate. Mulţi cred că este o invenţie a ultimilor ani. Şi totuşi… faxul a fost inventat înaintea telefonului.
Primul pas: telegraful electrochimic
Istoria faxului, o abreviere a cuvântului latin facsimil, a început în anii 1840, doar la câţiva ani de la inventarea telegrafului. Vorbim aici de o perioadă în care curentul electric era generat de baterii. Telegraful folosea conductori electrici neizolaţi, întinşi de-a lungul liniilor de cale ferată. La staţia de transmisie era montat un întrerupător care închidea şi deschidea circuitul de alimentare a unui electromagnet de la staţia de recepţie. Aici, la recepţie, electromagnetul producea un sunet mai lung sau mai scurt conform codului Morse, decodificat de operator.
Chiar şi cu aceste mijloace primitive, câţiva inventatori au reuşit să dezvolte un mecanism capabil să transmită imagini şi înregistrări la mare distanţă. Primul dintre ei a fost scoţianul Alexander Bain, care, în 1843, a înregistrat un brevet de invenţie al unui telegraf electrochimic automat. Invenţia lui Bain se baza pe un proces electrochimic prin care un curent electric trecea printr-o hârtie îmbibată cu o soluţie de potasiu, cauzând o înnegrire a hârtiei în funcţie de intensitatea curentului.
Napoleon al III-lea – interesat de fax
Peste zece ani, omul de ştiinţă italian Giovanni Caselli a reuşit să transforme faxul într-un aparat utilizabil de masele largi. În 1856, Caselli a inventat „pantelegraful“, care nu era cu mult diferit faţă de invenţiile anterioare, însă a stârnit un mare interes din partea lui Napoleon al III-lea. În 1860, liderul francez a vizitat laboratorul lui Caselli, a fost încântat de ideea transmiterii imaginilor prin intermediul liniilor de telegraf, i-a acordat lui Caselli un ajutor financiar pentru proiect şi i-a facilitat accesul la toate liniile de telegraf din Franţa. În 1865, o linie de fax a fost în mod oficial deschisă între Paris şi Lyon şi odată cu ea şi primul serviciu comercial de fax. Caselli a dobândit un succes uimitor şi a fost invitat să prezinte maşinăria sa în faţa regelui Italiei, la târguri şi expoziţii şi chiar a fost instalat un fax între Londra şi Manchester. Un interes deosebit a fost arătat de împăratul Chinei, Xianfeng, care a intuit potenţialul ascuns al invenţiei ce permitea transmiterea simbolurilor scrise, spre deosebire de simple coduri de semnal. Numărul mare al simbolurilor scrise din limba chineză făcea utilizarea telegrafului convenţional destul de dificilă.
Dar în ciuda potenţialului său mare, faxul nu a câştigat o utilizare largă în cadrul marelui public, care a preferat telegraful. Deşi telegraful transmitea doar semne, mergea mai repede, era mai uşor de utilizat şi de întreţinut, iar hârtia folosită nu emana mirosuri neplăcute ca hârtia de fax. Unica aplicaţie unde faxul şi-a dovedit utilitatea era transmiterea fotografiilor pentru ziare.
Al doilea pas, utilizarea hârtiei carbon
În 1895, ceasornicarul american Ernest Hummel a inventat „telediagrama“ care folosea, în loc de hârtie îmbibată într-o soluţie chimică, rulouri de hârtie carbon aplicată pe o hârtie albă de 20 cm în diametru. Un electromagnet mişca un vârf ascuţit înainte şi înapoi, care „scria“ pe hârtia carbon (clasicul indigo). Acest mecanism a fost utilizat de marile ziare din SUA ca New York Herald, Chicago Times Herald şi Boston Herald. Transmiterea unei imagini, utilizându-se acest principiu, dura 20-30 de minute.
Pasul decisiv: hârtia sensibilă la lumină
Abia la începutul secolului XX – 1903 – Arthur Korn, fizician german, a inventat un aparat prin care puteau fi trimise fotografii obişnuite sau diagrame. Contribuţii notabile a avut şi inventatorul Edouard Belin, care şi-a consacrat activitatea transmiterii imaginilor la distanţă. Primele aparate ale lui Belin au funcţionat în 1907. La aceste aparate, numite „telegraf fotoelectric“ sau belinograf, vârful ascuţit de metal de la capătul transmisiei era înlocuit de un senzor de lumină şi se utiliza hârtie sensibilă la lumină în locul „indigoului“. Zonele deschise ale hârtiei scanate determinau o scădere a rezistenţei electrice, care era tradusă într-o schimbare a intensităţii curentului electric ce era trimis prin linie şi ajungea la receptor, unde activa un bec electric a cărui lumină scana pagina. Lumina intensă determina înnegrirea paginii, prin aceasta copiindu-se imaginea. Începând cu anul 1910, aparatul lui Korn a început să fie utilizat pe scară largă la marile ziare din Europa, iar în 1922 au început transmisiile prin fax de imagini între SUA şi Europa prin liniile radio.
Invenţia lui Korn era fragilă, greoaie, scumpă şi înceată, dar a reprezentat baza pentru faxurile de astăzi. Mari companii de comunicaţii ca RCA , AT&T, Western Union şi Simens au început să investească milioane de dolari în dezvoltarea faxului.
Din punct de vedere tehnic, faxurile din acele timpuri mergeau bine. Senzorii de lumină, mecanismul de tipărire şi sistemul electromecanic care mişca hârtia permiteau o scanare clară şi o tipărire a textului, a diagramelor sau chiar a imaginilor la un înalt nivel de calitate. Transmiterea unei pagini dura cam zece minute. Datorită faptului că fiecare companie a dezvoltat propriul aparat, nu exista un standard uniform pentru a transmite informaţia, aşa încât numai aparatele realizate de aceeaşi companie puteau „comunica“ unul cu celălalt.
Interesul companiilor de telecomunicaţii
Abia în anii 1970, odată cu fuziunea dintre International Telephone şi Telegraf AT&T standardele internaţionale au început să fie definite pentru transmisiile prin liniile de telefon. Datorită faptului că aceste linii transmit numai semnale electrice peste frecvenţele de bandă de 300-3000 Hz, faxul traduce simbolurile de pe pagină în semnale electrice la aceeaşi frecvenţă. De aceea, se poate „auzi“ faxul când se ridică receptorul telefonului în timp ce funcţionează faxul. Atunci se transmit semnale prin liniile telefonice.
Standardizarea – dovada generalizării
Primul standard G1, definit în 1974, permitea transmiterea unei singure pagini la o rezoluţie de 100 linii/inch în 6 minute. În 1976, a fost dezvoltat standardul G2, care a redus timpul de transmisie la jumătate. Dar 3 minute/pagină reprezenta un timp mare, mai ales dacă se dorea să fie transmise mai multe pagini. În 1980, a fost finalizat standardul G3, un standard digital, el fiind astăzi standardul acceptat pentru cele mai multe maşini de fax şi modem-faxuri din calculatoare, iar o pagină se transmite în mai puţin de 1 minut. Se pot scana mai multe pagini consecutive, iar informaţia este stocată şi transmisă ulterior, când convorbirea este mai ieftină sau pentru mai multe destinaţii.
În 1984, a fost realizat standardul G4, menit să transmită faxuri prin linii telefonice digitale. Acum o pagină se transmite în mai puţin de zece secunde. Putem spune… cât ai clipi… de zece ori.
Ce reprezintă faxul azi, ştim. Cum va evolua mâine… bănuim.
http://gheorghe.manolea.ro
