„Să muncim“ este un verb la mod personal, care exprimă o acţiune posibilă sau realizabilă. Ca sens, el înseamnă posibilitatea de a desfăşura o activitate, de a depune un efort fizic sau intelectual pentru a produce, a crea ceva. Dacă îi ataşăm la final un semn de exclamare, poate avea şi sens imperativ, de îndemn la muncă. De regulă, însă, la noi se utilizează atât cu semnul întrebării, cât şi cu cel al mirării. Exprimând astfel confuzia, stupoarea, indignarea în faţa unei asemenea idei…
Munca l-a creat pe om, dar nici lenea n-a omorât pe nimeni, spune o zicală din bătrâni, născută pe plaiuri mioritice. Şi, evident, pliându-se pe psihologia românului. Dacă mai pui deosebita inventivitate a compatrioţilor noştri de a născoci situaţii ori motive prin care să evite munca, dar şi sufletul de poet al românului – incompatibil, se ştie, cu orice efort fizic -, nu mai miră pe nimeni că trăim într-o ţară în care cea mai întâlnită ocupaţie este aceea de a căuta să nu faci nimic. Exemplele sunt peste tot în jur. De la simpli muncitori tolăniţi la umbra unor lucrări de construcţie ori reparaţie la funcţionari ferecaţi între uşile birourilor, bând cafele sau jucând Solitaire în spatele vrafurilor de dosare. Nu mai vorbim aici de clasa politică, al cărei jurământ de credinţă a fost acela de a nu mişca un deget pe toată perioada mandatelor Domniilor lor.
Nici în Craiova, lucrurile nu stau altfel. Lenea – sau, să fim indulgenţi, evitarea muncii – este îndeletnicire de căpătâi pentru olteni. Dacă stai să-i cauţi, prin instituţii, magazine ori pe şantiere, găseşti destui concetăţeni care se fac ca muncesc. Sau se străduiesc să câştige un ban nefăcând nimic. Şi putem exemplifica.
„Biroul“ din intersecţie
Strada Panait Moşoiu, colţ cu Lipscani – lângă sediul Bancpost Craiova. În fiecare dimineaţă, aglomeraţia este năucitoare. Trafic infernal, oameni grăbiţi să ajungă la serviciu, elevi scurtând drumul spre licee. În zona respectivă, un grup atrage atenţia în mod deosebit. Motivul? Persoanele – bărbaţi cu toţii, vreo 20, chiar 30 câteodată – nu fac nimic. Stau în picioare, discută – la telefoanele mobile sau între ei – şi scrutează zările apatici. Îmbrăcaţi în costume călcate la dungă – fără excepţie – şi ado-ptând mina bossului responsabil de facerea lumii, bărbaţii se află, de fapt, acolo, în fiecare zi, în exerciţiul funcţiunii. „La birou“. Pentru cei care nu au aflat încă, majoritatea sunt lăutari supravieţuitori invaziei de manelişti. Iar intersecţia este locul unde pot fi găsiţi şi angajaţi la diferite sindrofii. Fie că obţin contracte, fie că nu, ei sunt prezenţi zilnic la datorie: stau şi aşteaptă ziua de mâine, alături de câţiva mici sau mai mari „afacerişti“ de stradă ori simpli observatori ai mediului înconjurător.
Cum să faci să nu faci nimic
Zona Gării, încă dimineaţă. Soarele e plăcut, nici agresiv şi nici zgârcit. Pe trotuarul pictat cu chiştoace şi hârtiuţe aruncate cu generozitate de cetăţenii iubitori de natură, o femeie se mişcă alene. Părul îi e legat cu o basma, în mâini poartă mănuşi, iar peste haine, o vestă portocalie, care face cunoscut populaţiei că e angajată a Salubrităţii. A, e responsabilă deci cu dereticatul prin oraş! Apreciezi în mintea ta satisfăcută minunea de a trăi într-o ţară civilizată. Realitatea din faţă te contrazice, însă. Fără nici o ţintă anume şi nici vreo motivaţie serioasă, după cum bine se poate observa, femeia târăşte o mătură în urma ei. Ajunge la colţ, uneşte cele cinci resturi de ţigări adunate cu grămăjoara deja strânsă şi lasă să-i cadă mătura pe trotuar. Treaba a fost făcută. Îşi scoate mănuşile şi din buzunar pachetul de biscuiţi şi se aşază, oftând, pe bancă. Aşteptând, probabil, pauza de masă.
Un obicei devenit modă
După-amiază. Dezrobirii. Un excavator încurcă circulaţia pe ambele sensuri. Şoferii claxonează, trecătoii se enervează, muncitorii nu se deranjează. Sunt vreo opt, îmbrăcaţi cât de cât regulamentar şi înarmaţi cu uneltele necesare: mături, lopeţi, târnăcoape. Misiunea lor e clară: înlocuirea bordurilor de pe strada amintită. Doar teoretic, însă. Pentru că masa de prânz le-a căzut, pesemne, greu la stomac, cei mai mulţi se protejează de efortul fizic. Mai exact, doar doi învârt cu dificultate câte o mătură în ţărână, în vreme ce ceilalţi şase, cu bărbiile amorţite în cozile de lemn ale uneltelor, încearcă să alunge aburii somnului de amiază. Atât de hotărâţi sunt să muncească, încât nu-i urneşte din loc nici măcar aparatul de fotografiat al ziaristului plecat la vânătoare.
Aproximativ aceeaşi situaţie întâlniţi pe strada Alexandru cel Bun (şi, sunteţi convinşi, nu-i aşa, nu doar aici). Diferenţele sunt minore: numele străzii, firma care execută lucrările şi obiectivul – curăţenia de după lucrările de reparaţie la conductele de apă. Deşi a trecut de multişor vremea prânzului, bărbaţii stau tolăniţi la umbră, înnodând ţigările şi discuţiile lâncede. De ce să se grăbească?! Doar ne-am obişnuit cu toţii cu lucrări întârziate ori nefinalizate.
Ne naştem obosiţipentru a ne odihni
Nu ar ajunge paginile ziarului să descriem toate situaţiile întâlnite în Craiova, în care lenea e pusă la loc de cinste. Funcţionari plecaţi brambura din spatele ghişeelor şi opriţi, întâmplător, la o ceaşcă de vorbă, femei de serviciu trântind câte o găleată de apă prin grupuri sanitare duhnind a mizerie şi refugiindu-se apoi la o bârfă de cafea, secretare conversând pe messenger cu prietenele şi răspunzând, în dorul lelii, la câte un telefon insistent, profesori prezenţi doar teoretic în sălile de clasă, citindu-şi notiţele din facultate în faţa elevilor la fel de plictisiţi, patroni sau directori săpând potecă în restaurante, la, chipurile, întâlniri de afaceri, dispecere înţepate, devenite imune la orice ţârâit de telefon, asistente medicale trântind câte o perfuzie în braţul ciuruit de înţepături, grăbindu-se să se întoarcă în oficiu la telenovela de la 12.00.
Bugetarii, nambăr uan!
Din toată mulţimea de situaţii, mai luăm totuşi două exemple – Prefectura şi Consiliul Judeţean Dolj.
E ora 14.00 – adică nici prea de dimineaţă, nici la prânz şi nici la sfârşitul programului. Cum intri în clădirea prefecturii, te izbeşte tăcerea solemnă care domneşte în toate punctele cardinale. În afara gardianului de la uşă – destul de apatic şi el, dacă stai să-l analizezi -, nici ţipenie de om. Nici un sunet. Nimic. Te aştepţi ca într-o instituţie de talia acestora să găseşti o vânzoleală energică, funcţionari alergând cu dosare în stânga şi în dreapta, telefoane ţârâind continuu, uşi fără odihnă, iar timpul zburând pe nesimţite. Tăcerea aţâţă curiozitatea şi încerci câteva birouri, la întâmplare. Apatia este la ea acasă, fără nici o excepţie. În faţa unui calculator se joacă Solitaire, la o fereastră se comunică, telefonic, succesul tocăniţei preparate cu o seară în urmă, peste un vraf de dosare se face schimb de reviste de scandal, iar la telefonul de interior se discută aprins neregulile din sistemul de învăţământ. Munca… e un pic în pauză. Dar măcar funcţionarii ăştia îşi permit. Sunt bugetari.
