Tălpaş, comuna unde crește cel mai mare stejar din Oltenia

Situată la 40 de kilometri de Craiova, la graniţa cu judeţele Gorj şi Vâlcea, comuna Tălpaş adună poveşti din negura vremilor, dar şi din zilele noastre.

Comuna doljeană Tălpaş este aşezată între dealuri și înconjurată de judeţele Vâlcea şi Gorj. La răsărit e comuna Ghioroiu de Vâlcea,  în partea de nord comuna Dănciuleşti, în nord-vest comuna Stejaru, iar la vest Cruşeţ, toate trei comune ale Gorjului. Cum ziceau bătrânii locului, la Tălpaş „cântă cocoşii de se aude în trei judeţe“. Aici sunt case modeste și oameni împovărați de ani care îşi muncesc cu ultimele puteri bucata de pământ. „Nu stăm neam! Nici eu, nici bătrânul meu. Ţinem lighioane, păsări, muncim porumbii, grădina, toate pământurile pe care le avem“, ne explică Maria Morcovi, de 79 de ani.
Acest lucru se vede cu ochiul liber, căci pe colinele dealurilor unde şi-au ridicat gospodăriile cei ce trăiesc în comuna Tălpaş nu este nici o bucată de pământ nelucrat. E păcat de Dumnezeu şi apoi te râde tot satul dacă odată cu cântatul cocoşului nu ai luat în primire brazda de pământ. Aşa au învățat cei din Tălpaş de la moşii şi strămoşii lor. Comuna lor a fost prosperă, cu dealuri pline de pomi fructiferi, de vii, cu animale multe. Cel mai în vârstă om din comună, ce a adunat în buchetul vieţii 101 ani, ne-a povestit cum arăta satul Nistoi în tinereţile sale. „Erau case mari, frumoase, şi magazii mici, sau case mici şi magazii mari, după cum erau de gospodari oamenii“, povesteşte Constantin Dicu, cel despre care oamenii locului au numai cuvinte de laudă. „Are şcoală puțină, dar inteligenţă multă. E o mândrie pentru sat“, așa a fost descris bătrânul.

Pagini din istoria locului

Multe au trăit oamenii de prin aceste locuri încă de pe vremea când gospodăriile lor erau aşezate nu la drum, cum e acum obiceiul, ci prin pădurile ce îmbrăcau dealurile. Martor al evenimentelor trecute a fost şi stejarul, „cel mai mare din Oltenia“, ce stăpâneşte şi acum Câmpul Nistoiului sau Gura Nistoiului, cum îi mai zic localnicii. Scrierile spun că în timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, el ar fi trecut pe aceste meleaguri cu oastea sa, venind de la Cruşeţ și îndreptându-se spre Drăgăşani şi Bucureşti. „Toată această vale, după cum apare ea în descrierile călătorilor străini de la 1722, a fost plină de stejari. Din păcate, nu  mai rămas decât aceasta“, ne explică Gheorghe Casiu, primarul comunei Tălpaş. Pe dealul învecinat se afla cândva un bordei al popii, cu două camere. Acolo era un punct de observație. Din acel loc erau anunţaţi oamenii că vin tătarii, căci de multe ori femeile şi copiii a trebuit să ia drumul pădurii pentru a scăpa din calea năvălitorilor. Oamenii locului s-au întors, însă, de fiecare dată pe aceste meleaguri, încropind din cenuşă alte gospodării. Şi-au ridicat şi biserici, precum cea de pe Dealul Dulău, ce continuă să sfideze trecerea timpului. În liniştea pădurii, la umbra unor falnicilor brazi, vine să-şi spună istoria.
„În timpuri străvechi, casele la noi erau în dosuri de pădure. Satul a devenit compact după hotărârea dată de Cuza în 1859. Cei care trăiau pe aceste meleaguri, pe Valea Nistoiului, au vrut să construiască o biserică. Au tăiat lemnele şi le-au dus la podul de la poalele dealului. Au înhămat boi ca să le transporte mai lesne la locul ales de ei, altul decât cel pe care este ridicată biserica. Boii au plecat fără ştirea oamenilor şi au adus lemnele pe dealul Dulăului, în acest loc. Găsindu-i aici, bătrânii au spus că e semn divin şi au hotărât ridicarea bisericii din lemn. «Aici a vrut Ăl de Sus să facem biserica, pentru că aici e loc curat», şi-au zis ei. Şi au ridicat-o numai din bardă şi din secure. A fost terminată în 1814“, ne povesteşte primarul comunei.
Înconjurată de cruci, căci în jurul ei şi-au găsit odihna veşnică bătrânii locului, biserica este loc de rugăciune şi închinăciune şi astăzi. E martoră a tristeţilor şi bucuriilor din lumea satului. Aici, în fiecare zi de marţi de după Paşti sau de Sfântul Dumitru, se adună cu mic cu mare toate suflete din comună. Vin în şoprurile unde fiecare membru al comunităţii are masa şi banca să petreacă, să se bucure de cele lumeşti şi să-i pomenească pe cei care le-au dat viaţă.

În zilele noastre

Petrecerile de azi nu mai sunt îmbelșugate precum cele de odinioară. Vremurile noi au adus cu ele nu numai lucruri bune, ci şi necazuri, lipsuri, sărăcie. „Credeam că după Revoluţia din 1989 comuna îşi va recăpăta bogăţia care fusese înainte de 1968: dealuri pline de livezi și vii. Cu ani în urmă, tot terenul era cultivat, nu erau păşunile pe care le avem la ora actuală. Problema cea mai mare este că, după 1972, odată cu industrializarea, oamenii au plecat, rămând aici mai mult femeile. Bărbaţii au revenit la pensie, dar cu timpul au început să se ducă la cele veşnice. Erau 2.000 de locuitori. După ultimul recensământ mai suntem 1.262, majoritatea în vârstă. Dacă în 1906 în comuna Tălpaş se înregistrau 72 de naşteri, în 2006, doar doi copii mai veneau pe lume“, ne explică Gheorghe Casiu, primarul comunei. Declinul a început odată cu apariţia sondelor pe raza comunei. Ceea ce ar fi putut aduce oamenilor bunăstare a fost, de fapt, începutul decăderii. „În perioada 1982-1998 au apărut sondele, căci pământul era bogat în gaze şi petrol. Lipsa de profesionalism, faptul că au luat oameni de la coarnele plugului şi i-au făcut sondori ne-a adus necazuri. Lucrau uneori cu damigeana lângă sondă. Mai întâi a erupt o sondă şi a produs craterul de la intrarea în Tălpaş, căruia nimeni nu i-a dat de fund vreodată. O greşeală mare. 100 de ani ar fi mers cel mai mare combinat petrochimic cu gazele care s-au pierdut în Tălpaş. N-am ştiut să gestionăm problema asta. Nu eu îi condam, alţii trebuiau să o facă atunci. Mai târziu, peste pârâul Plosca, în cătunul Viezureni, încă o sondă a erupt vreo câteva luni cu sare şi a distrus toată zonă. Nu a mai crescut nimic. De abia acum, după 20 de ani, a început vegetaţia să-şi revină. Noi ce am făcut? Doar am forat şi când a fost vorba să folosim ceea ce producea subsolul acestei comune, gaze şi petrol, l-am vândut. Cei care au cumpărat cele șapte parcuri le-au redus la două. Le-au modernizat, iar oamenii au fost daţi afară. Cei în vârstă s-au pensionat, iar cei tineri au plecat cu familii cu tot pe meleaguri străine“, ne descrie viaţa comunei edilul-șef.

Probleme şi nemulţumiri

Problemele comunei au fost greu de gestionat, aşa că multe au rămas nerezolvate, iscând nemulţumiri. „Reclam starea drumurilor! Noi suntem uitaţi de lume. Nu sunt fonduri, nu sunt bani, nu e nimic. Pentru ce plătim taxe? Să merg cu maşina să o rup?“, se revoltă Victor Nistor. Într-adevăr, unele drumuri din comună sunt lipsite de asfalt. „Am asfaltat porţiuni din câteva drumuri. Din păcate, în 2009, când am avut un proiect de asfaltare de un kilometru şi jumătate, la un kilometru m-au lăsat fără bani. Anul acesta vom asfalta acea jumătate de kilometru care mi-a rămas în satul Nistoi, o porţiune din drumul 169 Soceni, şi voi reface podul de la Puţinei, singurul pod peste apa Plosca deoarece la ora actuală nu este accesibil pentru o maşină de pompieri, dacă, Doamne fereşte, se întâmplă ceva în satul ăla. De asemenea, există fonduri proprii pentru a face SF și PT -ul pentru 2 kilometri şi 800 metri de drum de asfaltat în zona Viezureni şi satul Vârteju care aparţine de Puţinei. Voi încerca să asfaltez măcar până la biserica din satul respectiv. E greu. Unele sate nu au fost nici măcar pietruite până am venit eu la primărie. Vedeţi, una este să ai o anumită zestre de la cei care au fost înaintea ta şi alta e să pleci de la zero“, ne lămureşte Gheorghe Casiu, primarul comunei Tălpaş. Lipsa alimentării cu apă în comună este altă problemă. „Am fost prinşi în 2006 pe un proiect pentru apă. Din păcate, anumiţi oameni binevoitori de la noi de la judeţ ne-au scos. S-a făcut în alte părţi. În partea sudică a comunei avem apă, dar nu este potabilă din cauza sondelor. Miroase a gaze și e plină de sare. Sunt două fântâni cu apă potabilă, dar oamenii trebuie să vină de la distanţă mare ca să îşi ia apă. În partea de nord a comunei apa este bună calitativ, doar că izvoarele au început să sece. Cea mai mare problemă este în satele Mofleşti și Viezureni. Anul trecut am fost la Bucureşti. Am făcut dosare pentru alimentare cu apă. Avem proiectul. Ne-au chemat anul acesta să facem documentaţia, să dăm drumul la licitaţie, dar încă nu s-au mişcat lucrurile, cu toate că avem SF, PT, tot ce trebuie“, a mai completat primarul.

„Nici răul nu-i adună…“

Întârzierea rezolvării problemelor comunităţii naşte nemulţumiri în rândul oamenilor. Bogăţia, traiul bun de altădată sunt obiective greu de atins. Şi, totuşi, speranţe ar exista, depinde numai „ce vrei de la viaţă“, după cum ne sugerează Vasile Ilinca. „Atunci când eşti sărac, îţi trebuie de toate. Important este ce vrei de la viaţă. Depinde ce dai ca să fii îndreptăţit să ceri. Că aşa, câte nu trebuie?! Oamenii nu dau nimic şi vor multe. Să vă spun o vorbă: «Un sărac venea de la plug cu nevastă-sa. Erau desculţi. Nevastă-sa s-a împiedicat de o potcoavă de cal şi a zis: Uite, mă bărbate, găsirăm o potcoavă! Ne mai trebuie un cal şi o iapă şi caru-i gata». Depinde ce obiective ai. Vedeţi, oamenii de aici au spiritul oltenesc şi specific românesc. E o vorbă pe la noi: «N-ai să vezi gaşcă de români şi pâlc de piţigoi. Nici răul nu-i adună…»“, ne-a spus Vasile Ilinca, făcând o analiză a oamenilor frământaţi de nemulţumiri.