Ștefan Luchian, născut pe 1 februarie 1868 la Ştefăneşti (Botoşani), a fost un pictor român, supranumit „poetul plastic al florilor“.
Vocația lui s-a evidențiat încă din copilărie. El a rezistat eforturilor mamei de a-l înscrie la școala militară şi, mutându-se la București, a studiat la clasa de pictură a Școlii de Arte Frumoase. Mentor i-a fost Nicolae Grigorescu, Luchian primind de la el încurajări şi o libertate totală de exprimare. În anul 1889 a plecat la München, unde a studiat două semestre la Academia de Arte Frumoase. Revenit la București, a fost inițiator al „Expoziției artiștilor independenți“, deschisă chiar în fața Salonului Oficial. În 1900 a participat cu două pasteluri la Expoziția Universală de la Paris. În același an, au apărut manifestări ale unei scleroze multiple care l-a lăsat infirm pe viață. A continuat să lucreze și, până în 1915, a expus neîntrerupt. Luchian nu a cunoscut pentru multă vreme succesul. La expoziția sa din 1905, singurul cumpărător al unui tablou a fost Grigorescu. Din 1909 a fost ţintuit în fotoliu. Fixase în memorie splendorile peisajului românesc, pe care le-a redat într-o serie întreagă de opere. Luchian a murit pe 28 iunie 1916. Către final, nu a mai putut ține penelul cu degetele, așa că punea să-i fie legat de încheietura mâinii. Astfel s-a sfârșit, în flacăra imensei pasiuni pentru artă, viața unui pictor.
