Au rămas singuri cu neputinţa lor înveşmântată într-un capod colorat, de sub care se zăreşte mâneca unui pulover din lână. Un picior subţire şi alb, cu umbre vineţii, iese de sub poala cămăşii de noapte. Vorbind între ei sau mâncând i-au găsit, ieri-dimineaţă, la Căminul de bătrâni, elevii Colegiului Naţional „Nicolae Titulescu“, când au venit cu iepuraşul de Paşte.
Cu trupul schimonosit într-o parte, în scaunul cu rotile, femeia se uită cu ochii măriţi, cu privirea trecând prin tine, la o cană roşie din plastic. În spatele ei, trei bătrâne discută rar şi încet. Cu braţele încrucişate, cea dinspre culoar zâmbeşte uşor. Lângă ele, Ioana Crişan, care se apropie de 102 ani. E cea mai în vârstă din instituţie. Încearcă să spună de câtă vreme a venit aici, dar vorbele îi rămân încleştate. Doar buzele se mişcă, grăbite să transmită gândul. „Nu mai poate vorbi acum“, a spus asistenta. O mână i se odihneşte inert în poală. Cealaltă, cu degetele răsfirate, strânge la piept dulciurile primite de Paşte. Faţa i se contorsionează, ochii i se umezesc şi lacrimile se rostogolesc tăcute, oprindu-se în baticul înnodat sub bărbie. „E de vreo şase-şapte ani aici. La început, mergea, vorbea. Ştia drumurile şi fugea acasă. Acum nu mai poate. Uneori, refuză tratamentul, spunând că mâine se cunună cu Ionescu din ceruri…“.
Un adăpost şi o masă caldă
Fetele de la „Titulescu“ şi profesoara care le însoţeşte ies dintr-o cameră şi intră în următoarea, împărţind plăsuţele cu dulciuri. „Am făcut şi pacheţele cu fructe pentru cei care au diabet“, spun ele. Sunt zece la număr. Au strâns bani de la părinţi şi profesori şi au mers la cumpărături, la fel ca de Crăciun. Sunt eleve de-a IX-a, însă fondurile au fost strânse de la clasele IX A, B, C, D, G, F, X B, D, XI C, D şi XII E din Colegiul Naţional „Nicolae Titulescu“. La intrarea în căminul vechi, doi bătrâni aşezaţi în scaune cu rotile le întâmpină pe veranda rece din ciment. Le mulţumesc fericiţi şi le urează sănătate. Unul dintre ei înlătură atent ambalajul în care e învelit un iepuraş din ciocolată, dăruit împreună cu o sticlă de suc şi câteva fructe. Doar de Paşte şi Crăciun sau la alte sărbători mari mai trec străinii pe la ei, să le aducă pachete. „Noi suntem mulţumiţi că avem un adăpost deasupra capului şi o mâncare caldă“, a spus bătrânul. Muşcă apoi din urechile cafenii ale urechiatului şi zâmbeşte satisfăcut. E dulce ca mierea. „Începem de la etajul IV, ca şi în decembrie“, spun fetele. În pavilionul vechi şi-au găsit cămin peste 200 de oameni. În picioare, pe culoarul din dreapta, o femeie se uită nehotărâtă la punga cu napolitane. Nu poate să mănânce dulce, ar vrea fructele. În faţa unei uşi, pe o băncuţă din lemn, o bătrână pansată la un ochi refuză pachetul.
„Ca pasărea-n zbor“
La mijlocul culoarului, o canapea veche, acoperită cu o pătură gălbuie. Pe margine, o bătrână curioasă se uită în plasa cu dulciuri. Alege o prăjitură şi o desface stângaci. Lângă ea, cu un fes negru pe cap şi într-o pijama pătată, cu ciorapi de lână în picioare şi fără papuci, un bătrân priveşte cu drag la fetele care se agită să împartă cadourile. Lacrimile pornesc uşor pe obraji. Plânge de fericire. Ei sunt norocoşi, căci pot merge singuri. Lângă zid, pe partea opusă, o femeie în cărucior şi-a lăsat capul în piept, adormind. O mână îi atârnă peste roată. Într-o încăpere, în cravată şi cămaşă, Gheorghe Totâlcă ne serveşte cu bomboane. „E Sfântu’ Gheorghe azi“. În colţul său de cameră, şi-a adus toată familia: fraţi, copii, nurori, nepoţi. Îl privesc toţi, în alb-negru, de pe perete. În faţa patului, un televizor mare rulează imaginile unei emisiuni. „Acolo este fratele meu, aviator, în Acapulco“, arată spre o fotografie. De Paşte, pleacă la copii, că stau aproape, în centru. Dar apoi se întoarce, că nu-i place să fie legat de ei. „Vreau să fiu ca pasărea în zbor…“. În altă cameră, mamaie Floarea se bucură ca un copil la vederea cadourilor. Are „în jur de 90 de ani“ şi lumea sa, în care „Dumnezeu i-a luat şi soţ, şi copii, şi părinţi“. Acum stă cu patru colege de cameră, le spune poveşti şi le face să râdă.
După aproape o oră, fetele se adună în faţa intrării. Sunt mulţumite şi triste. Pleacă ducând cu ele ochii plângând ai bătrânilor uitaţi pe pământ…
