Când era mică, Mădălina Elena Mirea mergea cu tatăl și cu sora sa la Facultatea de Automatică, să vadă avionul. Îl privea cu ochi mari, încercând să cuprindă tot necuprinsul cerului care părea ascuns de acea machetă aproape mistică. Apoi a crescut, a urmat Facultatea de Litere, s-a gândit să se facă profesoară. Nu s-a gândit niciodată că avionul acela din copilărie, din curtea Automaticii, va deveni, peste ani, o metaforă a destinului său.
„Nu m-am gândit niciodată la acest job”
De doi ani și jumătate, Mădălina este însoțitor de zbor. De când a obținut acest post, a descoperit, de fapt, cea mai mare bucurie a maturității. Aceea de a avea un job care nu te face să simți niciodată că ai munci.
„Încă de când eram mică, eram atrasă de avioane. Mi-aduc aminte că mergeam cu tata și cu sora mea să vedem macheta avionului din curtea Facultății de Automatică. Și acum mi se face pielea de găină când îmi amintesc. Și totuși, nu m-am gândit niciodată la acest job”.
O prietenă care se pregătise de interviu a convins-o pe Mădălina să meargă și ea să susțină proba. Lucra în alt domeniu la acea vreme și nu se simțea pregătită să facă o astfel de schimbare, așa că a refuzat. Însă, la un an distanță, a realizat că prietena ei sădise o sămânță care tot creștea și care nu a mai lăsat-o până nu a spus: „OK, hai să vedem ce se întâmplă”. Așa că Mădălina a mers la interviu.
Prima lecție: Nu renunța
A ajuns până la ultima etapă, de care nu a reușit să treacă, însă nu s-a lăsat descurajată. A folosit această experiență drept o lecție și a dedus, în urma probelor susținute, ce anume caută echipa. La câteva luni distanță, s-a întors și a obținut postul. „Fiecare probă era, cumva, o necunoscută. Dar acum, privind în spate, nu cred că trebuie, de fapt, să te pregătești într-un fel pentru asta. Pentru că, de fapt, ce contează nu e atât ce știi, cât cum ești tu, ca persoană, pentru că oricum vei învăța tot ce trebuie în urma training-urilor”, transmite ea. Important este aluatul din care ești făcut și înclinația pe care o ai către anumite lucruri, spune Mădălina: „Să știi să te descurci într-o echipă, să comunici eficient, să îți gestionezi timpul eficient, să fii o persoană pozitivă”.
„A fost ca și când aș fi fost dintotdeauna acolo”
După al doilea interviu, viața ei s-a schimbat radical. A lăsat în spate rutina unui job clasic, cu program fix, și o posibilă carieră didactică. Mădălina a urmat cursurile Facultății de Litere, limbile engleză și spaniolă, și a cochetat, la un moment dat, cu ideea de a deveni profesoară. A predat engleză, pentru scurt timp, la un afterschool, ca voluntar, îi îndrăgește pe copii, dar nu s-a regăsit în postura de dascăl. Iar forța magnetică a zborului a fost mult mai puternică. „Îmi place mult, în schimb, să vorbesc cu pasagerii copii, să îi liniștesc atunci când sunt speriați, să interacționez cu ei”.
A pornit într-o călătorie nouă, în care nicio zi nu seamănă cu alta. Poate de aceea nici nu vede ceea ce face ca pe un job. Au trecut aproape doi ani și jumătate și se simte ca în prima zi, la fel de entuziasmată. Și iubește fiecare decolare. Iubește că îi conferă libertate și că reușește, în paralel, să investească timp și în pasiunile sale. De altfel, Mădălina este și un mic antreprenor. Adoră să facă lumânări artizanale, împreună cu sora sa.
O amintire memorabilă este primul ei zbor, când a plecat cu o bursă Erasmus în Spania. „Eram în primul an de facultate, toată lumea mă întreba dacă mi-e frică și eu eram surprinsă că primesc întrebarea asta. De ce să-mi fie frică? A fost ca și când aș fi fost dintotdeauna acolo”.
Cea mai dificilă misiune
Cum reușești să empatizezi cu oamenii care au frică de zbor?, am întrebat-o. Cum reușești să pătrunzi emoțiile lor și să îi faci pe pasageri să vireze către liniște mentală? Pentru că o astfel de realizare este, probabil, cea mai dificilă misiune a unui însoțitor de zbor. Poți deține controlul procedurilor, poți deține controlul propriilor emoții, dar cum poți controla emoțiile altora?
„Pur și simplu, încerc să vorbesc de fiecare dată foarte calm cu ei. Să îi întreb de ce le este teamă, să le reamintesc că noi suntem acolo pentru ei. Cred că este important să ne vadă pe noi că avem încredere, că suntem siguri, pentru a le transmite o stare de liniște. De fiecare dată când trec pe lângă ei, le zâmbesc, le reamintesc de butonul de apelare a echipajului și încerc să le induc mesajul că totul este în regulă. Am avut chiar doi pasageri care au vrut să coboare din avion pentru că le era teamă, un adult și o fetiță, însă am reușit să le insuflu calmul cu ușurință”, povestește.
Iar în astfel de situații, Mădălina își reamintește că are un job care o împlinește și o face fericită din toate punctele de vedere.
CITEȘTE ȘI: A spart coaja infinitului. Povestea oltencei Daiana Dajulescu, pilot de avion la doar 25 de ani
