Dacă ar fi trăit, pe 29 februarie Marin Sorescu ar fi împlinit 77 de ani. În interviul de mai jos, unul dintre prietenii de suflet ai marelui scriitor de la Bulzeşti, maestrul Tudor Gheorghe, rememorează… sorescian câteva clipe din viaţa autorului „Liliecilor“.
Deşi este foarte ocupat cu noul său spectacol, „Ce-am avut şi ce-am pierdut“, Tudor Gheorghe şi-a găsit o pauză şi, într-o cabină a Naţionalului craiovean, a răspuns tuturor întrebărilor GdS.
I.J.: Vă mai amintiţi când şi cum l-aţi cunoscut pe marele Marin Sorescu?
T.G.: Vreau să-ţi mărturisesc un lucru extraordinar: am sentimentul că pe Marin Sorescu l-am cunoscut dintotdeauna, de când ne-am născut, de când existăm! Efectiv, nu pot să-mi amintesc data exactă când ne-am cunoscut. Cred că relaţia de prietenie a început în anul în care el a venit la Craiova, ca redactor-şef al revistei Ramuri, adică în 1979. Ne-am cunoscut însă cu câţiva ani mai devreme, cred că prin anul când s-a dat în folosinţă Teatrul Naţional din Craiova, prin 1973. Repet, nu am în memorie o dată exactă când ne-am cunoscut şi împrietenit, ci am sentimentul că ne ştim de când existăm. Este interesant că nu-mi pot aminti data exactă când l-am cunoscut pe Sorescu… Sunt destul de surprins că nu pot să-ţi ofer un răspuns exact la această întrebare… De ce? Deoarece, de exemplu, ştiu clar când m-am cunoscut cu Romulus Vulpescu, cu Nichita Stănescu, cu Grigore Vieru, cu D.R. Popescu, cu Eugen Barbu, cu Adrian Păunescu şi cu mulţi alţii. Vezi, în cazul lui Sorescu nu-mi amintesc… Curios… E un… fenomen! Cu Marin Sorescu am senzaţia că mă ştiu dintotdeauna.
I.J.: Vă amintiţi însă când l-aţi văzut ultima oară în viaţă?
T.G.: Da, în toamna anului 1996… Am fost la Marin Sorescu acasă, la Bucureşti, după ce el ieşise din spital. Era jumătate din cât îl ştiam! Eu încercam să fiu spiritual, să-l încurajez… Marin se uita cu o tristeţe îngrozitoare la mine. Şi-mi zice: „Lasă, lasă… nu mai fi tu spiritual… nu mai ai cum să mă înveseleşti…“. Era foarte conştient… Am fost apoi, în decembrie 1996, la înmormântare şi m-am îngrozit de corpul lui în sicriu. Era albastru şi foarte mic, un sfert din Marin Sorescu! Să mai adaug ceva: la un moment dat, când el s-a îmbolnăvit, l-am întrebat ce are. Şi Sorescu a răspuns: „Băi, mi-au zis că aş avea ciroză…“. Eu am rămas surprins atunci – şi sunt şi acum – deoarece el nu bea. Venea pe la mine şi bea doar câte un pahar cu vin. Mâncam, vorbeam, dar el nu bea, nu era băutor.
Sorescu, atacat, pe nedrept, chiar de prieteni
I.J.: Nu numai alcoolul duce la ciroză…
T.G.: Ei, asta vreau şi eu să spun. I-am zis-o şi lui înainte de a muri: „Mărine, dacă tu nu ai fi fost ministrul culturii, tu nu te-ai fi îmbolnăvit!“. El era un om sensibil, punea absolut totul la inimă. Era un tip interiorizat, s-a consumat enorm de toate acuzaţiile care i s-au adus, de-a lungul vremii. Înainte de 1990, a fost acuzat şi scos din literatură pe nedrept (în acea poveste cu mişcarea transcendentală), a urmat, după 1990, acţiunea unor scriitori din Craiova împotriva lui. A intrat în viaţa politică, a acceptat funcţia de ministru al culturii şi a fost criticat dur şi nedrept. L-au atacat extraordinar chiar şi unii prieteni… Mi-am adus aminte de vorbele alea cunoscute din străbuni, perfect valabile în cazul lui: „Sunt aşa de supărat că la… ficat mă doare!“. Probabil că aceste supărări, cumulate, i-au provocat ciroza, moartea…
I.J.: De zvonurile cum că ar putut fi şi altceva, că boala i-ar fi fost provocată de o injecţie care i s-a administrat lui, dar şi altor demnitari, într-o deplasare oficială guvernamentală peste hotare, ce ziceţi?
T.G.: Nu ştiu, nu comentez…
Premiul pentru cea mai soresciană interpretare
I.J.: Pe scena Naţionalului din Craiova aţi jucat în câteva piese celebre scrise de Marin Sorescu, „A treia ţeapă“ (premiera în 1979), „Vărul Shakespeare“ (premiera în 1990). Presa de specialitate a remarcat că aţi reuşit roluri mari în aceste spectacole – Vlad şi Eroul Shakespeare… Care a fost opinia lui Sorescu despre rolurile interpretate de dumneavoastră, el asistând şi la repetiţii, apoi la reprezentaţii?
T.G.: Fără să mă laud, ţin să reamintesc faptul că am făcut un Vlad Dracul bun în „A treia ţeapă“. Şi apropo de acest rol, vreau să-ţi spun un lucru absolut extraordinar. Marin Sorescu a asistat la o repetiţie generală a piesei… Eu încă nu dibuiam, ca să zic aşa, personajul meu, Vlad. Nu ştiam cum să-l joc, nu-l „nimerean“. După repetiţie, am plecat împreună cu Marin să bem o bere, mergeam în jos, înspre teatrul vechi, actualul sediu al Teatrului Liric. Şi Marin îmi zice: „Mă, mă Tudore… E foarte, foarte frumos ce-ai făcut tu din rolul Vlad, dar eu, la un moment dat, mi-aş suci şi peruca, aşa, într-o parte!“. Abia atunci am înţeles că, de fapt, Vlad Dracul, în viziunea lui Sorescu, nu e Vlad Ţepeş! Este sorescian, este demitizarea personajului… Abia atunci am priceput cum trebuie să-l joc pe Vlad. Şi astfel am fost şi răsplătit pentru rol în 1980, la Festivalul Teatrului Istoric primind Premiul pentru cea mai bună interpretare a unui rol masculin, Vlad. Cu alte cuvinte, premiul pentru cea mai soresciană interpretare. Şi gândeşte-te că am avut concurenţi cu nume pe acest rol: la teatrele din Capitală era interpretat de Amza Pellea, Victor Rebengiuc! Dar, repet, juriul Festivalului Teatrului Istoric mi-a acordat mie premiul naţional.
I.J.: Sunt convins că aveţi multe amintiri cu şi despre marele Sorescu… Spuneţi-mi măcar una.
T.G.: Ooo, într-adevăr, am multe, foarte multe amintiri despre întâlnirile noastre… Nu pot uita faptul că, pe vremea cât a fost ministru al culturii (Marin Sorescu a fost, în guvernul Văcăroiu, ministru al culturii în perioada 25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995- n.a.), el avea un fel de oroare să semneze actele de la minister. Mă duceam din când în când la el, la minister, dar după ce-i dădeam un telefon în prealabil. Aveam telefon direct cu cabinetul lui, eu fiind pe atunci membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA). Într-o asemenea vizită anunţată, am ajuns la cabinetul lui, iar la uşă erau mulţi oameni, peste 15 cred, toţi cu câte o mapă la semnat! Şi el săracu’ avea oroare de semnături… Secretara m-a introdus în birou… Marin era îmbrăcat în clasicul lui pulover gri, care era şi închiotorat greşit, îi stătea şui. Stătea la birou, care era plin de documente la semnat, şi se uita în biblioteca din birou, dar în care nu era nici o carte! Biblioteca era goală… Iar el se uita la ea ca şi când ar fost cărţi. Şi eu îl întreb: „Mărine, văzuşi ce-i afară, în anticamera biroului tău?!“. „Da, da… ce, ce e?“, zice el mirat. „E plin de lume, peste 15 inşi“, continuu eu cu explicaţiile. Şi el zice: „Da, da… sunt, sunt mulţi…“. Şi atunci eu, dintr-o dată, îl întreb: „Auzi, Mărine, stau să mă gândesc, ce cauţi tu aici?“. Şi Marin Sorescu mi-a răspuns absolut… sorescian: „Da, da, ai dreptate… Mâine plec la Bogota!“. Era întotdeauna absolut surprinzător.
I.J.: De Zilele Sorescu din acest an, dumneavoastră susţineţi, pe scena Naţionalului din Craiova, un spectacol-premieră din poezia marelui scriitor de la Bulzeşti, intitulat „Ce-am avut şi ce-am pierdut“. Sorescu nu are un asemenea titlu. De ce acest titlu, ce semnificaţie are în viziunea dumneavoastră?
T.G.: Chiar dacă, într-adevăr, acest titlu nu îl întâlneşti în opera lui Sorescu, mie mi s-a părut că este absolut sorescian! Este exact în spiritul lui Sorescu. Şi poţi să-l iei cum vrei… Ce-am avut şi ce-am pierdut, adică asta a fost! Poţi să spui şi dramatic: ce-am avut odată şi ce-am pierdut şi nu mai avem astăzi! După ce vezi spectacolul meu, realizezi că, de fapt, asta şi este. Nimeni, de la Creangă încoace, nu a reuşit ca Marin Sorescu să pătrundă spiritul satului românesc. Tot ce a existat odinioară – bogăţia spirituală a ţăranului român, tradiţiile, obiceiurile, felul lor de a se comporta şi a vorbi ş.a.m.d. – a fost surprins absolut genial, zic eu, de… genialul Marin Sorescu. Spectacolul are două părţi clare. Este „împănat“ cu cântece care se leagă, într-un fel, de poemele pe care le spun şi care vin ca o continuare… De fapt, tot acest spectacol este ca un lung poem, „întrerupt“, din când în când, de pseudonime ilustre, ca să zic aşa, de anonimi celebri. Ei bine, cam până la jumătatea spectacolului suntem obişnuiţi cu „atmosfera“… În această primă parte, vom vedea lucrurile de la sat, strigările de peste deal…
I.J.: Liliecii lui Sorescu, cum s-ar spune!
T.G.: Exact, liliecii… Partea a doua a spectacolului se transformă… pentru că Sorescu a surprins, ca nimeni altul, transformarea socialistă a agriculturii, distrugerea ei, colectivizarea şi tot ce s-a legat de acest fenomen… cum au reacţionat ţăranii, cum fugeau ei de comisiile care veneau de la raion să-i înscrie forţat în CAP. Ei bine, latura asta nu a fost prea bine cunoscută din opera lui Marin Sorescu. Şi exact asta fac eu…Deci, am pierdut frumuseţea ţăranului român odată cu trecerea lui într-o etapă, hai să-i zicem, nouă, orânduirea socialistă. Sigur că aici o să fie frumos şi interesant pentru că vom intra şi în folclorul contemporan. Adică, în clipa în care s-a „dus“ ţăranul, au apărut şi cântecele: „Foaie verde ca secara / Auziţi cum cântă ţara…“.
I.J.: Plus manelele de astăzi?
T.G.: Nu… Nu ajungem la perioada manelelor. Spectacolul se opreşte la perioada anilor ’60, la lumea de atunci surprinsă de Sorescu în opera lui poetică. Nu ajung la perioada de astăzi… Lumea cu manele va fi subiectul unui spectacol aparte, în viitor.
I.J.: Dumneavoastră aţi mai susţinut destul de multe spectacole din opera lui Sorescu, ultimul fiind prin 2007 şi intitulat „Când Dumnezeu era mai jos“, petrecere cu taraf…
T.G.: În toate spectacolele mele cu taraf au fost poeme de Sorescu din „La Lilieci“, dar în spectacolul de acum, „Ce-am avut şi ce-am pierdut“, nu se regăsesc poemele lui Sorescu din recitalurile mele anterioare, nici măcar o poezie! Este un spectacol Sorescu absolut nou, aşa cum spuneam, o premieră.
Spectacolul lui Tudor Gheorghe, premiera la… „Tudor Gheorghe“ din Izbiceni
I.J.: Avanpremiera acestui recital din opera marelui Marin Sorescu va fi pe 22 februarie în comuna Izbiceni (judeţul Olt), acolo unde există un centru cultural „Tudor Gheorghe“. Acesta-i motivul pentru care cei din Izbiceni vor avea privilegiul de a fi primii care vor urmări „live“ această lecţie de istorie, ca să-i spunem aşa?
T.G.: De ce zici „lecţie de istorie, ca să-i spunem aşa“?! Am mai spus-o, este chiar lecţie de istorie! Ca şi toate celelalte spectacole realizate de mine din operele lui Macedonski, Mircea Micu, Grigore Vieru, Caragiale… Sunt manuale de cultură!
De ce fac avanpremiera la Izbiceni? Răspunsul este în… întrebarea ta: mi se pare elegant ca spectacolul lui Tudor Gheorghe să fie prezentat, în premieră, în Centrul Cultural… „Tudor Gheorghe“! Cred că şi Marin Sorescu, dacă ar fi trăit, ar fi fost încântat să mergem la Izbiceni deoarece, în timpul vieţii lui, am fost împreună acolo.
I.J.: De unde şi până unde în judeţul Olt un aşezământ cultural vă poartă numele?
T.G.: Aproape nimic nu e întâmplător în viaţă… Nu întâmplător Casa de Cultură din comuna Izbiceni se numeşte Centrul Cultural „Tudor Gheorghe“. De Izbiceni mă leagă amintiri fantastice. Acolo am fost cu mulţi poeţi: Virgil Carianopol, Marin Sorescu, Ilarie Hinoveanu, cu mulţi alţi scriitori. Şi primarul, dl Mircea Valică, a decis ca locaşul de cultură din Izbiceni să se numească Central Cultural „Tudor Gheorghe“…
I.J.: După cele două premiere, de la Izbiceni şi Craiova, spectacolul din opera lui Sorescu îl plimbaţi în toată ţara, într-un turneu de aproape trei luni (cu o revenire în Craiova, pe 18 martie), ultima reprezentaţie fiind pe 25 aprilie! Nu e obositor, n-aţi obosit maestre?!
T.G.: Cum să-ţi spun? Fac o paranteză: mă deranjează când văd unii sportivi români alergând de trei-patru ori terenul dus-întors şi suflând ca nişte iepuri fugăriţi de ogari! Şi sunt şi cu ifose… Vezi, eu nu am voie să ajung în situaţia asta de obosit, cum, destul de neinspirat, te-ai… exprimat. Eu mă antrenez foarte tare ca să-mi păstrez condiţia fizică necesară susţinerii unui „meci“ de două ore pe scenă. Nu este vorba numai de efort fizic, ci şi de unul spiritual intens. Nu poţi să stai în Sala Palatului din Capitală cu 8.000 de ochi aţintiţi pe tine fără să faci antrenamentele de care vorbeam, astfel încât să nu intri în panică, să duci până la capăt spectacolul ş.a.m.d. Şi asta înseamnă multă muncă. Am un program zilnic foarte riguros…
Proiectul cultural continuă cu Vulpescu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu
I.J.: Ce urmează după acest „Ce-am avut şi ce-am pierdut“ inspirat din Sorescu?
T.G.: Din proiectul meu au rămas trei mari poeţi pe care încă nu i-am făcut: Romulus Vulpescu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu. Şi îi voi face!
I.J.: Apropo de lumea satului din „Ce-am avut şi ce-am pierdut“: cum arată Podariul dumneavoastră natal supus transformărilor, ce aţi avut, ce aţi pierdut?
T.G.: Nu sunt absurd să vreau ca satul să rămână ca în anii ’30, ar fi o aberaţie. Mi-aş fi dorit însă ca tradiţia de la sat să nu fi dispărut. Şi asta-i tragedia mea… Şi eu vreau ca ţăranul român să aibă curent, apă, canalizare şi aer condiţionat, dar să se îmbrace curat (măcar curat, nu mai zic de costumele ţărăneşti tradiţionale, de odinioară!), să se ducă la biserică, să reinventeze hora… Şi să lase barul cu… bară! Păi, la bara aia din bar vin nişte schiloade, ei fumează, stau cu bască pe cap, beau, beau şi se uită cum se răsucesc schiloadele ălea… Urmarea? Într-un târziu, ei se întorc acasă… şi-şi bat muierile! Asta a fost şi la mine la Podari, la un moment dat, un bar cu nişte dansatoare la… bară. Asta este! Altfel, e bine ce a făcut primarul Gheorghiţă la Podari: drumuri asfaltate, apă, canalizare, gunoaiele se ridică, adică sunt fapte extraordinare, de progres. Tradiţia satului, cum spuneam, nu mai este.
I.J.: Într-un interviu publicat, ca şi acesta, tot în Gazeta de Sud (în 2011), îmi ziceaţi că aveţi în manuscris poezii şi cel puţin un roman. Când veţi ieşi pe piaţă cu o carte? Tatăl, Ilie Gheorghe, şi soţia, Georgeta Luchian-Tudor, v-au luat-o înainte!
T.G.: Ştii cum e cu scrisul… Ca să public manuscrisele – care, într-adevăr, există – ar trebui să mă las de proiectul meu deoarece trebuie să rescriu textele, să le „bibilesc“, adică până la forma finală de tipar mai e de muncă. Am multe însemnări, altele decât despre viaţa şi activitatea mea. Că despre mine a apărut cartea-dialog semnată de Mircea Pospai, „Tudor Gheorghe, în umbra menestrelului“… Ce am eu în manuscris va fi cu totul altceva… Vezi, când nu voi mai avea forţa necesară de a susţine un spectacol cu vigoarea pe care o am acum, atunci am să mă retrag undeva, probabil la Podari, şi o să scriu…
I.J.: Ce vă supără în Craiova la acest început de an 2013?
T.G.: Îmi pare foarte rău că nu îţi pot răspunde la această întrebare. Am stat aşa de puţin în Craiova în această perioadă, încât nu am avut timp să-mi dau seama! Nu ştiu ce să zic…
N-am timp să pierd vremea într-un scaun de parlamentar
I.J.: Maestre, nu v-a atras nimeni spre politică?
T.G.: Ba da… Am primit (şi) înainte de alegerile parlamentare din 2012 invitaţii de a intra în câteva partide politice…
I.J.: Cu alte cuvinte, aţi fi putut fi acum parlamentar al României!
T.G.: Fără discuţie, aşa e, puteam fi parlamentar. Dar de mai multă vreme am fost curtat de partide… şi aş fi putut să fiu şi în trecut parlamentar sau ministru. Pentru asta însă ar fi trebuit să renunţ la ceea ce fac acum, la proiectele mele. N-am timp să pierd vremea într-un scaun de parlamentar…
I.J.: Nu mai există Universitatea Craiova, echipa de fotbal! Trăim din amintiri… Mai e ceva de spus?
T.G.: Nu… Nu mai am nimic de spus deoarece nici nu mai cred în sportul românesc de astăzi.
I.J.: Bine, asta-i o problemă naţională, ca să-i zicem aşa. Craiova a fost capitala fotbalului şi a teatrului românesc, şi acum, cel puţin în ceea ce priveşte fotbalul, nu mai existăm!
T.G.: Vorbind despre echipa legendară a Craiovei, trebuie să-ţi reamintesc că Ştiinţa noastră era echipa fanion a Olteniei. În clipa în care ea a încăput pe mâna unor persoane fizice – ba Dinel Staicu, ba Gigi Neţoiu, ba Adrian Mititelu –, Universitatea a devenit, într-un fel, jucăria acestor oameni. Şi aceşti oameni au avut diverse interese, mai ales financiare. Şi, în cele din urmă, afacerea a primat, adică iubirea faţă de fotbal s-a dovedit a fi mai slabă şi trecută pe planul secund.
I.J.: Speranţe?
T.G.: De unde viitor?… L-am întrebat de Aurel Beldeanu: „Băi Aurică, tu mai ai ceva copii care ar putea ajunge mari fotbalişti, cum aţi fost voi, cei din Craiova Maxima?“. Răspunsul lui este edificator în ceea ce priveşte viitorul: „Nea Tudore, nu mai sunt copii d’ăia… Că ăştia de astăzi nu bat mingea, ca noi, pe maidane, ci stau toată ziua în faţa calculatorului. Şi d’aia sunt aşa de sfrijiţi!“… În condiţiile de astăzi, cred că performanţă în România, nu numai în sport, va fi tot mai greu să se facă… Vezi tu, unii indivizi de astăzi denigrează acele fenomene de masă din România de până la 1990, precum „Cântarea României“ şi „Daciada“. Păi, băi nene, din întrecerile de la „Cântarea României“ au ieşit valori. Îţi dau două exemple: Divertis-ul şi Vacanţa Mare s-au făcut cunoscute şi s-au afirmat prin „Cântarea României“… Vorbind despre sport: se făcea sport şi la sate, prin comune se căutau luptători, halterofili ş.a.m.d. Îmi spunea Nicu Vlad că în concursurile săteşti se descoperau viitorii sportivi de performanţă. Acum? Pe cine mai interesează? Nu vezi că se fac stadioane în pantă, bazine de înot fără apă, săli în care nimeni nu face sport. Fără legi bune şi bugete corespunzătoare, de unde performanţă?
I.J.: Interviul acesta este ilustrat cu o fotografie unicat, Cioran, Sorescu şi dumneavoastră, la Cioran acasă, la Paris. Când este făcută fotografia, cum au ajuns cei doi olteni celebri, Marin Sorescu şi Tudor Gheorghe, la Cioran acasă?
T.G.: S-a întâmplat la începutul anilor ‘90, chiar în 1990. Eram la Paris cu Sorescu şi ne-am dus la un român înstrăinat, să-l întrebăm de sănătate… El (Emil Cioran – n.r.) ne-a primit bucuros şi ne-am tăinuit ca între oameni normali… Normali, vorba vine: doi erau geniali, Sorescu şi Cioran…
