http:http://www.youtube.com/watch?v=1CXkAKP0M0w
Sunt lângă tine. Poate la magazin, aşteptând timizi în spate să le vină rândul. Poate pe banca din parc, pe lângă care treci nepăsător. Sau poate internaţi într-un spital, unde s-au lăsat pe mâna medicilor. Sunt oamenii cu dizabilităţi psihice, pe care, în cruzimea noastră, îi numim, simplu şi rece, nebuni.
Linişte, deranjată din când în când de o frunză, în cădere. Mirosuri paşnice, de cantină la program de lucru, umbre verzi de brazi înşiruiţi de jur-împrejur, alei stropite cu galben de soarele strecurat prin frunziş. După-amiază plăcută de toamnă, într-un cadru aproape ideal, de staţiune balneară. De undeva, dinspre o bancă, un radio bâzâie şlagăre vechi. Alături, patru mâini aruncă pe-o cutie de carton cărţile de joc. „Zece“… „As“… „Zece“… „Şapte, e mâna mea“… Dintr-o mişcare, cărţile dispar în dreptul pijamalei albastre. Jocul continuă, în acelaşi zumzet liniştit, de vacanţă la munte. Cu singura diferenţă că, în buzunarul bluzei cu dungi, fiecare are câte o „bulină“, pentru „gustarea“ de la amiază.
„Ultimele date oficiale publicate, pentru Europa, arată că 27,4% din populaţie are un diagnostic psihiatric“, spune prof. dr. Tudor Udriştoiu, managerul Spitalului Clinic de Neuropsihiatrie din Craiova. „În plus, există şi tulburări psihice izolate, cum sunt insomniile, care de cele mai multe ori nu sunt diagnosticate şi care adaugă 15%. În concluzie, spun statisticile, cel puţin o treime din populaţie – din Craiova sau din altă parte – ar avea nevoie de un consult psihiatric“.
Clinica I de Psihiatrie din Romaneşti, cea care a fost amenajată în ’86 în fosta Casă a Agronomului, are în prezent 80 de pacienţi internaţi, cu zece mai mult faţă de locurile disponibile.
„Nu stau mult: am luat tratamentu’ şi o să-l ţin acasă“
La masa de carton, şepticul continuă tihnit, jucătorii schimbându-se după fiecare rundă. Sunt şapte bărbaţi, de vârste diferite. Toţi sunt cărunţi şi poartă în privire expresia unei oboseli îndelungate, cronice, a unei tristeţi căreia nu i-a dat nimeni de capăt. Sunt îmbrăcaţi în pijamale aduse de rude, la internare, de acasă. Doi dintre ei, mai sensibili la aerul rece de toamnă, poartă halate de molton şi căciuli groase, din melană. Aşa cum stau, cuminţi, pe băncuţele de lemn, şi cu zâmbetul potolit împietrit pe buzele uscate, par nişte tătici sau bunici plecaţi în concediu, în staţiune. Realitatea este însă alta.
„Eh, m-au supărat pe-acasă copiii“, surâde stângaci Costel, de vreo 50 de ani, în timp ce-şi potriveşte febril gulerul bluzei, să nu i se observe nervozitatea. Priveşte într-o parte, la nimeni anume, şi-şi tot caută de lucru cu degetele. „Am avut o cădere, aşa au zis aici… m-am supărat rău adică… Şi am venit aici să-mi revin. Nu stau mult, mi-a zis domnu’ doctor, cât să prind iar puteri să mă întorc acasă şi la muncă“. Alături, un bătrân îşi trage mai pe sprâncene căciula, parcă să se ferească de curioşi. „Io am dat de năcaz. Mi-a murit fomeia, am făcut şoc şi nu-mi mai revin. Da’ nu stau mult: într-o săptămână mă întorc acasă. Am luat tratamentu’ şi o să-l ţin acasă. Mă mai duc dup-aia la control, să vadă doctoru’ cum merge…“. Aşa cum spune dr. Udriştoiu, aceasta este o categorie de bolnavi marginalizată. Pacienţii internaţi la Clinica I de Psihiatrie poartă stigmatul bolii toată viaţa, lucru care agravează tulburarea de care suferă, creşte severitatea acesteia. De aceea este foarte important ca ei să muncească, să fie implicaţi în diverse activităţi, în terapii nonbiologice, precum desenul, cusutul, jocurile interactive. De la revoluţie încoace, aceste terapii ocupaţionale au apărut şi la noi ca metode tot mai eficiente de tratament. Până atunci, însă, bolile mintale româneşti erau tratate prin „tehnici“ primitive, inumane.
„Casa cu plopi, strada Speranţei, la parter…“
Din difuzor, Corina Chiriac le trezeşte jucătorilor nostalgii şi chef de vorbă. Mai departe, lângă o magazie cu vopseaua cojită, un tânăr în jachetă bej aranjează frunzele cu un băţ. Nimic nu-l smulge din concentrarea cu care piaptănă fiecare fir, aplecându-se înainte şi înapoi, cu mişcări precise. Iar mai încolo, pe alee, două femei se plimbă zâmbind absent la soare.
„Dacă nu era vecina aia, să-mi jignească fetele, nu ajungeam iar aici. Dar m-a enervat rău şi am sărit să bag furca-n ea!“, povesteşte cea mai în vârstă. „Asta e, sunt eu mai sensibilă la nervi, mi se trage din familie, mi-au spus doctorii, şi din viaţa pe care o am. Dar, oricum, acum sunt mai bine. Am fost şi la Poiana Mare. Acolo ne bătea portarul fără motiv. Aici, toată lumea se poartă frumos, mâncarea e bună, la fel şi tratamentul. Cred că mă fac bine“.
Tânăra de lângă ea zâmbeşte. Pare să înţeleagă perfect povestea. Şi ei i s-a întâmplat la fel. „Eu am lucrat pe un vas de croazieră, eram cameristă. Dar nu mă înţelegeam cu şefa şi, uite-aşa, m-au adus aici. După ce-mi revin, o să plec iar pe vas, că se câştigă bine. Dar de data asta o să fiu mai atentă…“.
La Clinica de Psihiatrie din Craiova, media de spitalizare este de 15 zile. Se poate ajunge, în unele cazuri, la câteva luni. Dar cazurile grave, după punerea diagnosticului, sunt trimise la Poiana Mare sau la Melineşti. „Depresia ocupă primul loc în tulburările psihice“, spune Tudor Udriştoiu. „De la Freud încoace, toată lumea recunoaşte că primii ani de copilărie sunt foarte importanţi în evoluţia afectivă a unei persoane. Mai mult sau mai puţin pregătiţi, copiii de ieri intră în viaţă cu apăsările şi problemele de zi cu zi. Stresul legat de muncă, insatisfacţia, neaprecierea eforturilor, izolarea colegilor, nerecunoaşterea aptitudinilor, toate acestea, aşezându-se pe un fond deja sensibil, declanşază dezechilibre. Cu tratament, acestea se pot trata, până la vindecarea completă. În tulburările grave, însă, componenta genetică este esenţială. Iar aici, importantă este ameliorarea stării pacientului“.
„Bolnavii psihic sunt discriminaţi“
Înăuntru, în Urgenţă, departe de soare, de difuzorul cu şlagăre şi frunzele aliniate pe asfalt, un urlet animalic străbate coridoarele vopsite vesel, în galben. Două uşi blindate, asemănătoare celor de puşcărie, cu un geamlâc de-o palmă deasupra zăvorului, prin care abia se zăresc încăperile de cel mult doi metri pătraţi – un pat înghesuit în colţ, un dulăpior cu prea puţine obiecte de igienă şi un corp – uman – împietrit, lângă perete. „Dom’ profesor!!! Să vină dom’ profesooor!!! Trebuie să-i spun acum un mare secret!“. Dincolo de strigătele inegale, răguşite, aproape sinistre, se descifrează vocea unei femei. Tace şi loveşte, cu ce apucă, în uşa de fier. Se opreşte o clipă, râde, şi cheamă din nou: „Dom’ profesor! Să vină dom’ profesor!“.
„Trăim într-o lume şi într-o perioadă nebună!“, spune Tudor Udriştoiu. „Trecerea de la comunism la capitalism, stresul de zi cu zi, problemele nenumărate care mai ieri nu existau, toate acestea afectează psihicul oricărui om normal. Din păcate, la noi, bolnavii psihic, alături de alte categorii, sunt discriminaţi. Sunt priviţi ca un pericol social, numiţi cu acea teamă veche «nebuni» şi lăsaţi în voia sorţii. Societatea nu-i ajută prea mult. Dacă în alte state din Europa sunt internaţi în case şi apartamente care să le ofere tot confortul obişnuit, dacă acolo se organizează evenimente pentru ei, se amenajează spaţii în care pot ieşi, se pot recrea, dacă acolo sunt ajutaţi să-şi găsească un loc de muncă potrivit pentru ei ori să ia contact cu comunitatea, la noi, lucrurile au rămas încă în urmă. Chiar şi persoanele care suferă de tulburări uşoare, care vin să se trateze şi se întorc apoi în mediul lor, sunt privite sceptic. Au deja un stigmat. Iar la prima reducere de personal, vor fi date afară de la serviciu“, a adăugat Tudor Udriştoiu.
Scurtă istorie a spitalului de psihiatrie
În 1884, s-a început, la Craiova, construirea primului spital de psihiatrie din ţară, înaintea celui de la Iaşi, Socola, şi a celui de la Bucureşti, Obregia. Chiar la finalizarea lucrărilor, Ministerul Sănătăţii a trebuit să cedeze clădirea Ministerului Învăţământului, iar spitalul a devenit Liceul Pedagogic de astăzi. Au mai trecut câţiva ani, iar la începutul lui 1900, boierul Preda din Craiova s-a îndurat de cei căzuţi în boala neroziei, a cumpărat terenul de pe Calea Bucureşti şi a construit primul spital de psihiatrie din Craiova – clădirea veche a Clinicii a doua de astăzi. Tot din buzunarul propriu, Preda a asigurat toată asistenţa medicală, până în anul 1926. Din lipsă de spaţiu, în ’66, bolnavii au fost transferaţi la Podari, unde, din păcate, nu s-a găsit mai mult loc, pacienţii fiind internaţi ca sardelele la parterul şi primul etaj dintr-un cămin de nefamilişti. Abia douăzeci de ani mai târziu, cunoscutul medic psihiatru Alexandru Olaru a reuşit să obţină, pentru psihiatria craioveană, Casa Agronomului. De menţionat totuşi un succes: prin ’70, prim-secretarul judeţului a cerut „două cămine pentru nefamilişti“, unul lângă Spitalul Judeţean, celălalt, pe Calea Bucureşti. S-au aprobat. Ulterior, prin ’80, au devenit Clinica de Oncologie, respectiv de Neuropsihiatrie. În 1992, Spitalul de la Podari s-a redeschis, dar a funcţionat doar până în ’98, când, mulţumită profesorului Andrei Bondary, clădirea lui Preda, de pe Calea Bucureşti, s-a redeschis, devenind Clinica a doua de psihiatrie. Tot atunci, clinica de psihiatrie pentru copii, care funcţiona în Bariera Vâlcii, la marginea oraşului, a fost mutată pe Calea Severinului, în clădirea unei foste creşe.
Electroşocuri şi foarfece, până în ’91
Până în 1991, tratamentele psihiatrice din Craiova erau încă primitive. Se practicau, cu succes, electroşocurile, pentru „calmarea“ bolnavilor prea agitaţi. Iar pentru cazurile grave, metoda îndrăgită de unii psihiatri era „psihochirurgia“ (lobotomia) – pentru care, în ’46, s-a primit chiar premiul Nobel în medicină: se introducea în orbite o foarfecă şi se secţiona puntea care leagă lobul frontal de talamus, pentru reducerea tensiunilor nervoase severe. Individul devenea o legumă. În ’66 au mai fost introduse în Clinica de psihiatrie din Craiova şocurile cardiozolice – metodă iniţiată în ’38 de două italience „inspirate“ de ceea ce văzuseră într-un abator: animalele erau injectate cu o substanţă care provoca şocuri epileptice. Deşi practicată vreme de câţiva ani, la Craiova, această tehnică nu a avut însă acelaşi succes ca primele două amintite mai sus.
