Stateau rasfirate pe sant, ca niste jucarii vechi, abandonate. Girbovite, asezate direct pe tarina, sprijinindu-se in toiag. Toate au ochii albastri. Si parca ar fi surori. De batrinete, de vaduvie, de fata brazdata, de degete chircite, cu pamint sub unghii. „Eeee, rude!…De unde rude? Sintem de-adunatura. Asta e din Pietroaia, ailalta din Rachita… Mai sedem si noi pe sant. Vorbim de moarte. C-am inceput sa ne ducem una cite una. Saptamina asta a mai murit o baba d’aci, din sat. Ioana avea 94 de ani. Si, cica vine noaptea la nora-sa, la fereastra si-i zice: <<Cu un ciine te-am lasat, cu un ciine te gasesc!>>. …Ca baiatul babei, barbatu’ lu’ nora-sa adica, a murit mai demult si femeia a ramas singura“.
Ana Dina isi trase sufletul, ostenita de atita noian de vorbe spuse la un loc. Batrina nu-si mai stie virsta. Isi aminteste doar ca e nascuta in ’26. „Fa si mata calculele, ca esti mai tinara…“. „Toate sintem singure. Singure cu Dumnezeu, minca-L-as! Ca, uite, m-am inchinat si m-a ajutat“, ia Ioana Cocie vorba de unde o lasase Ana. „Vaduve sintem cu toate. Si cu casele pustii. Am doi copii. O fata la Bucuresti, nu mai stiu de ea de cinci ani. Baiatul e la Craiova, nu mi-a mai calcat batatura de un an“. „Ne-a blestemat Dumnezeu sa stam precum cucu’…“, murmura alta batrina peste lacrimile amare ale Ioanei.
„N-am putut sa muncesc pamintul si-a plins sufletul in mine“
„Anu’ asta plecai in 78 de ani“, isi aminti dintr-o data Ioana. „Sa traiesti, Ioana, la mai multi!“. „Lasa, minca-ti-as limba, sa nu mai fie! Ca sint bolnava. Daca as fi buna de munca, as mai fi vrut ani. Dar imi sint povara… A mai tinara dintre noi e fata asta de linga mine“. „Fata“ zimbeste stirb, parca incurcata de tineretea ei. Georgeta Anghel are 65 de ani. E tot vaduva si nu mai are decit o fata la Craiova. Care isi viziteaza mama cind poate, adica rar.
Constanta Trandafir nu e nici prea tinara, dar nici cea mai batrina. „Am saptezeci si trei,…si patru…Nu mai stiu citi, ca le-am pierdut sirul“. „Ce, fata, Constanta, esti mai mica decit mine?“, se minuneaza babuta de linga ea. „Sint, da’ degeaba. Traim rau, n-avem ce minca. Nu mai putem munci. Avem pensie de 300.000. Daca ne descurcam? Ne descurcam greu! Am catat tractoare sa muncesc si n-am avut cu cine sa pun bob de griu in pamint. Eu n-am fost femeie lenesa la viata mea, sa stau pe sant. Dar iete ca acu’ ma ajunsa rindul, ca altceva nu ma tine sanatatea sa fac. Toata vara am sezut aci. N-am putut sa muncesc pamintul si-a plins sufletul in mine. Am sezut dupa moarte si n-a venit. Da’ noi tot o asteptam…Ne adunam toate si vorbim despre ea, doar, doar, s-o indura sa vina sa ne ia. Nu pe toate… La rind, una cite una…“.
