Finalul sezonului 2008-2009. Universitatea pierde Europa League la mustaţă. În tribune dominau tristeţea, frustrarea şi dezamăgirea. Mulţi dintre suporteri plâng, ştiind cât de aproape am fost de o performanţă pe care Bănia nu a mai văzut-o de prea mult timp. La oficială, însă, patronul stă impasibil şi pe faţa sa nu se vede nici o grimasă. Ba, mai mult, după meci este aruncată şi bomba, prin care fanii sunt apostrofaţi pentru atitudinea lor în decursul acelui ultim meci.
Finalul sezonului 2009-2010. Universitatea scapă de retrogradare la mustaţă. În tribune dominau uşurarea şi bucuria că retrogradarea nu a devenit un obicei. Numai patronul plânge, ştiind cât de aproape a fost să piardă totul, adică singura afacere care îi mai furnizează câştiguri (financiare şi de imagine). În Bănie, fanii care în urmă cu un an erau apostrofaţi, acum stau impasibili. Cineva a reuşit să le ia pasiunea şi sentimentele pe care aceştia le trăiau de fiecare dată când venea vorba despre Universitatea Craiova.
Aceasta este diferenţa dintre sentimentele unui suporter, întotdeauna sincere, şi simţirile unui patron, reale doar în momentul în care afacerea îi este pusă în primejdie.
Diferenţa s-a văzut în tot acest ciclu de jumătate de deceniu. Când suporterii nu au acceptat compromisuri şi şi-au dorit la echipă profesionişti, patronul a preferat supuşi de-ai casei, mai exact oameni care să nu-i conteste nimic şi să-i furnizeze obsesivul „da“.
Când noi am atras atenţia că Roşca sau Stălinescu nu au ce căuta în conducere, Mititelu i-a confirmat în funcţii şi le-a dat directivele ca ei să distrugă tot ceea ce Napoli clădise. Italianul trebuia şters din minţile tuturor, pentru că un eventual eşec al noii strategii l-ar fi pus într-o lumină proastă pe cel care-l dăduse afară pe Nicolo.
Când noi am urlat ca nebunii că soluţiile perfecte pentru postul de antrenor ar fi fost Pavel Badea, Pustai, Moldovan sau Sabău şi că se va alege praful dacă mergem cu Mogoşanu, Mititelu îl numea în post şi îl anunţa ca unul din antrenorii de excepţie ai viitorului.
Când noi speram la transferuri valoroase, patronul îi aducea gratis pe Şoavă sau Vali Badea, asigurându-ne că totul e în plan şi că vom defila anul acesta.
Când noi am refuzat să ne mai prezentăm pe stadion, ca o modalitate elegantă de protest la adresa batjocurii şi a totalei lipse de respect cu care eram trataţi de fiecare dată când patronul era pe cai mari, acesta a exilat echipa la Severin, căutând un nou refugiu, unde lumea să nu-i cunoască manevrele. Şi i-a reuşit, dar s-a ajuns ca la ultimul meci Mititelu să plângă, iar noi să râdem de el.
Râdem amar, deznădăjduiţi, dezgustaţi şi, în acelaşi timp, atât de trişti. Râdem astfel fiindcă în mentalitatea noastră, a suporterilor, e de neconceput ca Ştiinţa să aibă vreun lucru în comun cu mediocritatea sau cu retrogradarea. Doar că noi suntem naivi şi avem pretenţii mari, conforme cu istoria acestui club. Pe când Mititelu, după ce a transformat Ştiinţa în propria-i afacere, se chinuie ca în fiecare an să facă tot posibilul ca ea să nu falimenteze.
