În vara anului 1974, inegalabilul şi nonconformistul „Tamango“ a fost aproape de un transfer la campioana Ştiinţa.
– Aţi fost coleg de echipă cu marele şi inegalabilul nostru fotbalist Nelu Oblemenco pe vremea când acesta era la Rapid…
– Coleg şi prieten foarte bun. Eram tineri pe atunci, prin 1965, amândoi rezerve la Rapid. În echipa mare jucau nume celebre în Giuleşti şi era greu pentru noi să pătrundem în prima formaţie. Nelu, deşi avea calităţi de atacant, şuter puternic, cu goluri marcate, nu a reuşit totuşi să se impună în faţa cuplului cunoscut al Rapidului acelor ani, Puiu Ionescu – Teofil Codreanu, fotbalişti talentaţi, cu fiţe. Mai erau şi alţi fotbalişti cu nume şi priză în Giuleşti, Năsturescu, Codreanu, Dumitriu. În general, era greu de intrat în locul titularilor de atunci. Eu am avut o şansă.
Coleg şi prieten la Rapid cu Oblemenco
– Adică?
– La un meci, nu mai ţin minte care, a greşit portarul titular, Marin Andrei, şi am fost trimis să apăr eu. Calităţi aveam şi am reuşit, cu timpul, să devin titular, iar în 1967 am îmbrăcat tricoul de campion, primul titlu al Rapidului. N-am uitat anii de început la Rapid, când l-am avut coleg şi, cum spuneam, prieten pe Nelu Oblemenco, Dumnezeu să-l odihnească în pace! Eram un grup de prieteni, printre care el, Codreanu şi Jamaischi. Mergeam pe la mine pe acasă, aveam un vin curat, de la ţară. Tata, ceferist fiind, mergea cu trenul şi aducea vin bun, iar noi îi apreciam calităţile, înţelegi… Au fost vremuri frumoase.
– Vă amintiţi vreo întâmplare hazlie din acea perioadă?
– Într-una dintre zile ne-am dus la mine acasă cu nişte fete pentru a degusta vinul. Ne-am cam ciufulit şi ne-a venit foame, iar eu am zis să frigem ceva. Am luat un pui de la ai mei, l-am jumulit de pene şi l-am băgat repede la cuptor. Mai gustam vinul şi aşteptam să gustăm şi din puiul ăla. Voiam să ne dăm şmecheri în faţa fetelor, făceam fiţe pe acolo, puneam untură pe pui pentru a-l aroma. Eram foarte înfometaţi, dar, când să ne înfruptăm din pui, am sfeclit-o. Noi îl puseserăm întreg, adică nu-l curăţaserăm de ce avea în interior! Păi eu şi Nelu nu gătiserăm niciodată, eram şi grăbiţi şi am mâncat pe … dracu’!
Tunarul Oblemenco ne „tampona“
– Oblemenco a plecat de la Rapid la Universitatea şi, ca adversar, v-a dat multe goluri!
– Când Nelu ne prindea, aşa este, ne tampona! Avea un şut năprasnic, un stâng care „omora“ portarii, cum se zice. De fapt, eu îi ştiam forţa şutului de când eram coechipieri la Rapid. La antrenamente, Nelu mă rupea! Am rămas prieteni şi după plecarea lui din Giuleşti la Universitatea. Fotbalist mare, caracter extraordinar…
– Am aflat că în anii de glorie ai Universităţii aţi fost în tratative cu oltenii, în vederea transferării la Craiova, şi că aţi fi cerut pentru asta să fiţi admis la Facultatea de Medicină. Este legendă?
– Sunt chestiuni aproape reale, iar acum le pot şi povesti. Unul dintre directorii care sprijineau Universitatea era de la Balş, i se spunea Mannix, nu ştiu care-i era numele real (Nicolae Ionescu – n.r.), un om deosebit. Alt om aproape de Craiova a fost pe atunci poetul Adrian Păunescu. Ei, aceşti oameni s-au implicat în întărirea lotului Universităţii, iar în vara anului 1974, după ce Craiova luase titlul, a fost adus la Craiova, printre alţii, şi Dobrin. Gicu s-a mutat în apartamentul oferit de olteni, a stat câteva luni, dar apoi a fost obligat să revină la FC Argeş. Am fost adus şi eu, cu tot cu nevastă-mea, iar oamenii Craiovei m-au convins să semnez cu Universitatea. M-au întrebat ce pretenţii am.
„Vreau o casă, ceva material şi facultate“
Băi tată, le-am spus eu, ştii care-i treaba? Vreau o casă, că eu nu le am cu blocu’, îmi daţi şi ceva material, apoi mă băgaţi şi la facultate. Ca să fiu şi eu deştept! Ha, ha, ha… Eu terminasem doar o şcoală profesională, nu absolvisem liceul. M-au întrebat la ce facultate vreau… Pe vremera aceea era şucărul ăla cu carnea, adică nu se prea găsea. Şi le-am spus: „Băi nene, eu vreau să fiu medic. Da’ nu d-ăla care să controleze oamenii, ci unul care să controleze carnea… Adică să pun ştampile pe carne în pieţe, pe la restaurante“.
– Adică, un medic veterinar…
– „Da, din ăsta. Şi oamenii Craiovei au fost cu acord cu ideea, cerându-mi să le dau actele de studii ale mele şi ale nevesti-mii. Cum spuneam, eu nu aveam liceul, eram maistru. Nevastă-mea avea diploma de liceu. Când se uită pe actele noastre, unul din conducerea Universităţii Craiova zice, cu surprindere: „Băi, Rică, dar tu n-ai studii liceale!?“
– Şi ce le-aţi răspuns?
– Nu-i nimic, le-am spus, uite cum procedăm: fac acum facultatea, că asta-i mai grea, iar apoi fac şi liceul, că ăsta e mai simplu! Dacă voiau, se putea face şi aşa. Oricum, n-am ajuns la Universitatea, că n-a mai vrut Adrian Păunescu să mă ia de la Rapid. Asta a fost să fie…
– Sunteţi în relaţii deosebite cu aproape toţi componeţii de aur ai Craiovei Maxima…
– Normal, între fotbaliştii adevăraţi, chiar dacă am fost adversari pe teren, se stabilesc relaţii umane deosebite, chiar prietenii. Ne întâlnim şi acum la Novaci, acolo unde se află un fan al Şiinţei, Relu Ştefănoiu, fratele meu! El organizează de mulţi ani la Novaci întâlniri ale Craiovei Maxima, am fost şi eu pe acolo tot timpul. Se lasă greu aceste întâlniri, iar Relu are o artă în a organiza aceste festine stropite cu de toate.
„Ştiinţa poate ajunge o echipă competitivă“
– Aţi şi fost legitimat la Senaco Novaci la o vârstă la care alţii îşi plimbă nepoţii…
– Da, am şi jucat, deşi aveam aproape de 50 de ani! Am jucat de pe la 46 de ani, vreo doi ani, când era nevoie, nu în permanenţă. Sunt naşul lui Relu. Pe mine mă băga în poartă finul Ştefănoiu atunci când voia să piardă, dar mie nu-mi spunea asta! Ha, ha, glumesc şi eu. Era frumos la Novaci, cu muzică, lăutari, cu petreceri după meciuri. S-a stricat căruţa atunci când a început Relu să-i ia pe arbitrii cu puşca… Îi ameninţa pe arbitri că-i impuşcă, era supărat pe unii. El a cheltuit mulţi bani pentru această echipă, dar apoi a desfiinţat-o. Mai bine că a desfiinţat-o, că el mai are o furie, cea cu muzica populară. Pe asta n-a desfiinţat-o!
– Ce ziceţi de Universitatea de astăzi?
– Echipă tânără, îmi place. Uşor, uşor se poate face o echipă competitivă, este una în formare, cu jucători talentaţi. Sunt însă mari orgolii prin Craiova…
