Dr. Raluca Teleanu, şefa Secţiei de Neurologie Pediatrică de la Spitalul de Copii „Victor Gomoiu“ din Capitală. Mulți copii din Oltenia primesc tratament și îngrijire în secția pe care o conduce
Dr. Raluca Teleanu, şefa Secţiei de Neurologie Pediatrică de la Spitalul de Copii
„Victor Gomoiu“ din Capitală. Mulți copii din Oltenia primesc tratament și îngrijire
în secția pe care o conduce

Bolile neurologice afectează tot mai mulți copii, spun medicii. În România avem puțini specialiști în neurologie pediatrică. Medicii tineri aleg adesea calea străinătății. În Oltenia există doar trei neurologi pediatri. Pentru că în regiunea noastră nu este nici un Spital de Pediatrie, unde copiii cu boli neurologice să beneficieze de îngrijire multidisciplinară, mulți își caută salvarea la spitalele din București. O mare parte dintre ei ajung la dr. Raluca Teleanu, şefa Secţiei de Neurologie Pediatrică de la Spitalul de Copii „Victor Gomoiu“ din Capitală. Aici s-a creat singura echipă multidisciplinară din țară care poate îngriji pacienții cu boli neuromusculare. Într-un interviu acordat GdS, dr. Raluca Teleanu vorbește despre posibilitățile de tratament, dar și despre faptul că România are un mare minus la capitolul îngrijiri paliative.

GdS: Care sunt principalele afecțiuni neurologice pe care le descoperiți la copiii care ajung la dumneavoastră?
Raluca Teleanu: Sunt foarte mulți copii cu epilepsie. Ceea ce îngrijorează părinții este o manifestare paroxistică în care copilul își pierde cunoștința. Pe locul doi, sunt copiii cu paralizii cerebrale, cu diferite malformații cerebrale. Avem însă și copii care sunt aduși pentru dureri de cap sau pentru boli neuromusculare. Cert este că numărul bolilor neurologice este în creștere. Patologia este destul de bogată, diagnosticăm și tratăm mai mulți copii în comparație cu ce se întâmpla acum zece ani.

GdS: Cât de important este ca părinții să vină cu copiii la medic încă de la primele semne de îngrijorare?
R.T.: În aceste situații, părinții trebuie să se adreseze, în primul rând, medicului de familie, dar de multe ori ei caută pe internet și vin direct la specialist. Ar trebui să ținem cont de lucrul în echipă și de rolul fiecărui medic. Mulți ajung la noi și după ce sunt îndrumați de medicii de familie către neurologie pediatrică.

„Neurologia pediatrică ar trebui să aibă integrare în spital“

GdS: La dumneavoastră sunt aduși copii din toată țara, cazurile cele mai grave. Câți pacienți tratați într-o lună în clinica pe care o conduceți?
R.T.: Sunt în jur de 300 – 400 de copii pe care îi vedem. Avem mare nevoie de mai multe secții de neurologie pediatrică în țară pentru că micuții cu probleme neurologice necesită de multe ori spitalizare, iar numărul unităților sanitare care au în structură o astfel de secție este destul de mic. În București există două secții universitare, dar în alte orașe sau capitale de județ există doar un laborator de sănătate mintală.

GdS: În Oltenia există doar trei neurologi pediatri. Vin la București mulți dintre pacienții din Oltenia?
R.T.: Da. Sunt copii care vin din toată țara, dar mai ales cei din sudul țării pentru că sunt și mai aproape. Sunt probleme legate de dotare. Neurologia pediatrică ar trebui să aibă integrare în spital. Locurile unde neurologia pediatrică se face bine sunt acelea unde medicii din ambulatoriu au posibilitatea să interneze pe pat pacienții, existând această formă de ambulatoriu integrat. Dacă lucrezi doar într-un cabinet este greu, de aici vine și lipsa de specialiști.

„Când pacienții migrează spre privat, argumentele lor principale sunt condițiile hoteliere“

GdS: Ce ar trebui schimbat în abordarea acestei specializări astfel încât pacienții să aibă mai mult acces la îngrijiri medicale de calitate și medicii să poată să își facă meseria așa cum trebuie?
R.T.: Noi lucrăm într-un spital de pediatrie și ăsta este un avantaj pentru că putem vedea copilul în ansamblul lui. Există specialiști care ne pot ajuta în momentul în care avem nevoie de un consult de altă specialitate. Acum cea mai mare problemă a noastră este spațiul și nu deficitul de personal, dar în țară există spitale unde este spațiu, dar nu și personal.

GdS: Mai aleg medicii tineri această specializare?
R.T.: Da, dar după ce termină aleg să plece din țară. Încearcă să profeseze acolo la alte standarde. Noi avem rezidenți, dar după ce termină, mulți dintre ei pleacă.

GdS: Ce șanse are în România un copil care suferă de o boală neurologică gravă?
R.T.: Copiii cu boli neurologice au astăzi șanse mari de a fi bine tratați și în țară. Problema este că nu sunt destul de mulți specialiști. Însă, din punct de vedere al accesului la investigații, România stă bine. Sunt medici care se școlesc în străinătate și care vin să profeseze. Sunt clinici în care oamenii se zbat să trateze pacienții la standarde internaționale. Este de lucru însă la cazare. Trebuie îmbunătățite condițiile hoteliere și sperăm ca, din punctul acesta de vedere, să putem să oferim alte condiții. În momentul în care pacienții migrează spre privat, argumentele lor principale sunt condițiile hoteliere.

„Sistemul este gratuit doar într-o anumită măsură“

GdS: Oamenii știu că tot ce înseamnă tratament pentru copii în România, cel puțin în teorie, este gratuit. Sunt anumite tratamente, intervenții pentru care părinții trebuie să plătească?
R.T.: Sistemul este gratuit doar într-o anumită măsură. Este foarte greu să asiguri investigații de înaltă performanță. Pe orice patologie există o parte pe care o plătește pacientul. Și pacienții noștri suportă anumite cheltuieli uneori. Pe cei care au boli rare și expertiza noastră este limitată în domeniul respectiv încercăm să îi ajutăm și să îi trimitem în străinătate. Cred că accesul lor la investigații de înaltă performanță depinde de spitalul în care au ajuns. Spitalele de Pediatrie au prea puține posibilități de a face investigații imagistice copiilor. Spitalele de adulți sunt mai bine dotate din acest punct de vedere dacă ne referim strict la partea de neurologie. Sunt zone unde există doar ambulatoriu de specialitate și nu există posibilitatea de sedare pentru a face o investigație de înaltă performanță.

GdS: În Oltenia nu există nici un spital pentru copii. Cât de grav vi se pare acest lucru?
R.T.: Viitorul unui tratament de calitate înseamnă abordare multidisciplinară pentru orice afecțiune și, mai ales, pentru afecțiunile neurologice. Existența unui spital de copii îți oferă acces la multe investigații și la o imagine corectă asupra diagnosticului.

„Minusul nostru este că pe partea de îngrijiri paliative nu stăm foarte bine“

GdS: Există mulți copii care suferă de boli rare, boli neuromusculare. Ce ar trebui să facă statul mai mult pentru îngrijirea acestor copii?
R.T.: Copiii cu boli rare ajung în foarte multe secții de pediatrie. Ei au acces la diagnostic, statul român a oferit prin programul de distrofie musculară și amiotrofie spinală testare genetică gratuită copiilor. Însă trebuie să găsim soluții să perfectăm lucrurile. Totul este să recunoști boala rară. Bolile rare sunt recunoscute, în general, pacienții ajung în centre pentru tratament. Greu este când trebuie să investighezi lucruri de nișă și nu ai posibilitatea materială să faci acest lucru.

GdS: Ce le-ați spune părinților care au acum acasă un copil care suferă de o boală neurologică și care sunt descurajați de sistemul medical?
R.T.: Problema este că încercăm să îi ajutăm. E important dincolo de partea de evaluare medicală și calitatea vieții acestor copii. Copiii cu o boală rară sau cu o boală neuromusculară sunt foarte greu încercați. Minusul nostru este că pe partea de îngrijiri paliative nu stăm foarte bine. Dincolo de faptul că ai pus un diagnostic și ai inițiat un tratament, asigurarea calității vieții e foarte importantă. Noi încercăm să ajutăm părinții și să îi îndrumăm, doar că resursele țării noastre sunt limitate pe acest aspect de îngrijiri. Se fac pași importanți, dar avem mult de muncă pentru a asigura o rețea de medici care să funcționeze pentru toți copiii din țară, nu doar pentru cei care sunt în jurul unui oraș mare.

Ana-Maria PREDILĂ
A făcut studii de jurnalism la Université Lille 3, Charles de Gaulle, în Franţa şi este o persoană căreia îi place comunicarea şi socializarea. Vrea să fie informată şi să aleagă conform propriei conştiințe şi nu după cum dictează obiceiurile comunității. Îi place să citească şi să meargă la teatru.