Studiul electrofiziologic

Activitatea cordului are un substrat electrofiziologic: contracţiile sale se datorează unor microcurenţi care străbat miocardul (muşchiul cardiac) şi activează celulele inimii. Activitatea electrică normală a inimii generează ritmul cardiac obişnuit, numit ritm sinusal. Creşterea frecvenţei inimii peste 100 de bătăi pe minut poartă numele de tahicardie sau tahiaritmie; tahicardia poate fi fiziologică (tahicardia sinusală) sau patologică: tahicardiile supra-ventriculare sau atriale, fibrilaţia atrială, tahicardia ventriculară, fibrilaţia ventriculară etc.
În cazul tahiaritmiilor, în pereţii cavităţilor cardiace se formează unele scurtcircuite sau activări electrice anormale, care determină inima să bată cu frecvenţe foarte crescute – uneori depăşind 200 de bătăi pe minut. Consecinţa este scăderea semnificativă a debitului cardiac, conducând la simptome caracteristice: astenie fizică, lipsă de aer, palpitaţii, durere de piept sau ameţeală, iar în cazuri mai grave lipotimie (leşin), sincopă (pierderea bruscă a conştienţei) sau uneori chiar deces (cum este cazul fibrilaţiei ventriculare sau uneori şi al tahicardiei ventriculare).
Diagnosticul bolii este deseori uşor de pus doar prin examinarea pacientului şi electrocardiogramei sale. Uneori însă, tahiaritmiile sunt paroxistice, adică debutează şi se opresc brusc, în mod neaşteptat, iar durata lor este impredictibilă – secunde, minute sau ore; din acest motiv, în momentul prezentării la medic şi al consultului cardiologic, dacă episodul tahicardic s-a terminat, atât bătăile inimii, cât şi electrocardiograma pot fi (aproape) normale. În aceste condiţii, diagnosticul necesită unele investigaţii suplimentare: monitorizare Holter, test de efort sau, în cazurile incomplet elucidate, studiu electrofiziologic.
Studiul electrofiziologic este o investigaţie cardiologică invazivă, complexă şi costisitoare, ce presupune introducerea unor electrozi în interiorul cavităţilor cardiace. Aceşti electrozi emit impulsuri electrice şi/sau înregistrează potenţialele electrice din diferite regiuni ale pereţilor inimii, conducând la descoperirea zonelor unde au loc acele fenomene electrofiziologice responsabile de declanşarea tahiaritmiilor: scurtcircuite, activări electrice anormale, încetinirea sau blocarea trecerii curenţilor electrici intra-cardiaci etc. Studiile electrofiziologice îşi găsesc, de asemenea, utilitatea şi în diagnosticarea tulburărilor de conducere intra-cardiacă – numite blocuri intra-cardiace.
Etapa terapeutică a studiului electrofiziologic urmăreşte neutralizarea zonelor din pereţii inimii responsabile de apariţia tahicardiilor; aceasta se realizează fie prin crio-ablaţie (expunerea regiunii respective la temperaturi foarte scăzute), fie, mai modern, prin energie de radiofrecvenţă (emiterea unor impulsuri electrice cu frecvenţă foarte înaltă). Consecinţa e distrugerea celulelor cardiace bolnave ce generează sau întreţin tahiaritmia şi transformarea acestora într-o cicatrice inactivă electric – deci inofensivă.
În acest fel, studiul electrofiziologic poate conduce la vindecarea completă a respectivei tahiaritmii (obiectiv greu sau imposibil de realizat cu ajutorul medicamentelor anti-aritmice), iar uneori, cum este cazul (riscului apariţiei) unei tahicardii ameninţătoare de viaţă, poate efectiv salva viaţa pacientului.
Studiul electrofiziologic nu este propriu-zis o operaţie, deoarece întreaga intervenţie se realizează prin introducerea unor instrumente prin mici incizii ale unor vase de sânge accesibile (de obicei, vene), realizate în urma anesteziei locale. Aceste instrumente sunt avansate prin sistemul circulator până în interiorul cavităţilor inimii şi manevrate din exteriorul corpului. Intervenţia poate dura uneori mai multe ore, timp în care însă pacientul este treaz, şi nu resimte de obicei manevrele care i se aplică.