Cine ne poartă de grijă?

Un an într-o oră – astfel aş putea caracteriza fără nici un fel de exagerare relaţia unui pacient cardiac cronic cu medicul său cardiolog. Pentru că aproximativ la o oră se ajunge prin cumularea celor 3 – 4 consulturi cardiologice, fiecare cu durată de 15 – 20 minute, pe care le efectuează un pacient obişnuit cu afecţiune cardiacă cronică de-a lungul unui an – excluzând, bineînţeles, extremele: pe de o parte pacienţii cu repetate decompensări, iar pe de altă parte cei care „uită“ să mai vină la cardiolog cu anii.
În afara acestei ore, responsabilitatea urmăririi pacienţilor cu boli cronice cardiovasculare îi revine medicului de familie, în limitele flexibile trasate de specialistul cardiolog. Medicul de familie monitorizează periodic parametrii pacientului, descoperă eventualele complicaţii, apelează la examene paraclinice atunci când consideră oportun, diagnostichează eventualele afecţiuni asociate bolii cardiace, insistă ori de câte ori are ocazia asupra necesităţii respectării regimului de viaţă şi tratamentului, urmăreşte efectele medicamentelor şi le modifică dozele sau le înlocuieşte cu altele, constată efecte adverse sau incompatibilităţi ale medicamentelor adresate diferitelor boli ale aceluiaşi pacient, hotărăşte repetarea consultului cardiologic şi cere sfatul specialiştilor atunci când crede că e nevoie.
Lăsând extremele deoparte, pacienţii cardiaci cronici ar fi bine să fie văzuţi de specialist la fiecare 3 – 4 luni, dar sunt cazuri în care aceste intervale trebuie să fie mult mai scurte. Frecvenţa consulturilor cardiologice şi stabilirea momentului optim când acestea devin necesare reprezintă pentru medicul de familie o importantă provocare.
Dincolo de cadrul rigid şi formal al celebrelor „bilete de trimitere“ şi „scrisori medicale“, medicul de familie mai are la dispoziţie posibilitatea comunicării şi sfătuirii cu specialistul cardiolog prin telefon sau internet. Această modalitate de abordare colegială este încă în mod nejustificat ignorată, dar cu siguranţă că merită să ia şi va lua amploarea cuvenită importanţei sarcinii celor doi – menţinerea şi ameliorarea stării de sănătate a pacienţilor comuni. Dialogul dintre cei doi medici trebuie să devină real, sincer şi eficient – pe măsura nobleţei scopului în care este realizat.
În practica medicală de rutină, medicul de familie are de înfruntat bariere şi constrângeri de o mare diversitate: dotarea insuficientă a cabinetului, accesul dificil la tehnicile de investigaţii paraclinice, mentalitatea şi percepţia diferită a pacienţilor asupra bolii, indisponibilitatea lor de a-şi cheltui banii pe medicamente deseori prea scumpe şi, poate în primul rând, birocraţia impusă de sistemul sanitar, care reduce drastic timpul pe care medicul îl acordă efectiv pacientului şi îl înlocuieşte cu gesturi specifice unui funcţionar public. E inadmisibil ca elitele societăţii, selectate şi şcolarizate de-a lungul a peste douăzeci de ani, pregătite să îngrijească sănătatea oamenilor, să fie constrânse să presteze simple activităţi birocratice descalificante.
Deseori s-a întâmplat să-i contrazic pe unii pacienţi pe care i-am consultat în mod repetat atunci când foloseau sintagma că „sunt pacienţii mei“, încercând să-i conştientizez că nu medicul specialist cardiolog poartă de fapt grija pacienţilor cardiaci cronici – aceasta fiind prin excelenţă menirea medicului lor de familie, iar specialistul doar îndrumă, fixează anumite linii generale flexibile de îngrijire şi tratament, în limitele cărora implicarea, iniţiativa, dar şi responsabilitatea medicului de familie sunt, sau ar trebui să fie, depline. Uimirea ce se putea citi pe faţa acestor pacienţi la auzul afirmaţiilor mele mă îndreptăţeşte să cred că medicii de familie şi asociaţiile lor profesionale mai au multe de făcut pentru a câştiga încrederea pacienţilor şi a se dezice de rolul de funcţionar public care „dă trimiteri“ şi transcrie scrisori medicale.