Peste 120 de milioane de persoane din întreaga lume suferă de hipoacuzie debilitantă. În România, 10% din populaţie are deficienţe de auz. Aproape două milioane de locuitori, din toate categoriile sociale, au probleme de comunicare.
Capacitatea noastră de a auzi este un dar care merită să fie preţuit. Totuşi, pe măsură ce înaintăm în vârstă, ea se diminuează. Societatea modernă, cu numeroase şi variate sunete şi zgomote pe care le generează, accelerează, din câte se pare, acest proces. Un renumit expert de la Institutul Central pentru Surzi din St. Louis (Missouri, SUA) a remarcat că aproximativ 75% din cazurile de pierdere a auzului înregistrate în rândul americanilor nu sunt cauzate doar de procesul de îmbătrânire, ci şi de felul în care este protejat auzul pe parcursul vieţii.
Chiar şi o scurtă expunere la sunete puternice poate dăuna structurilor fragile din urechea internă. Totuşi, pierderea auzului este adesea o consecinţă a cumulării efectelor unui loc de muncă zgomotos, precum şi ale hobby-urilor şi activităţilor recreative zgomotoase.
Mediul în care trăim pare să devină tot mai zgomotos. În fiecare zi, auzul multora dintre noi este supus la sunete persistente, de diverse intensităţi, de la zgomotul maşinilor, al autobuzelor şi al camioanelor de pe stradă, la cel puternic şi neîntrerupt al maşinilor-unelte de la locul de muncă. Uneori, agravăm situaţia dând mai tare volumul aparatului la care ascultăm. Un mijloc larg răspândit de a asculta muzică este CD-player-ul portabil, prevăzut cu căşti. Potrivit studiilor efectuate în Canada şi în Statele Unite, numărul tinerilor care îşi pierd auzul deoarece ascultă muzică la căşti la un volum foarte ridicat este în creştere.
Dacă folosiţi căşti stereo, ar fi bine să reglaţi aparatul la un volum destul de mic pentru a auzi ce se petrece în jurul dumneavoastră. În cazul în care aparatul stereo din maşină sau din casă este reglat la un volum atât de mare încât acoperă o conversaţie purtată pe un ton obişnuit, acest lucru ar putea fi un indiciu că sunetul este suficient de tare pentru a vă afecta auzul.
Specialiştii avertizează că expunerea timp de două, trei ore la zgomote de 90 de decibeli poate dăuna urechii. Când vă aflaţi în locuri zgomotoase, sunt recomandate antifoane sau alte mijloace de protejare a auzului.
Părinţii nu trebuie să uite că micuţii sunt mai predispuşi la probleme de auz decât adulţii. Nu uitaţi cât de periculoase sunt jucăriile zgomotoase. Chiar şi o morişcă de jucărie poate produce sunete de 110 decibeli.
Aveţi probleme cu auzul dacă: daţi radioul sau televizorul la un volum mai mare, iar cei din jur se simt deranjaţi; în permanenţă îi rugaţi pe ceilalţi să repete ce au spus; deseori vă încruntaţi, vă aplecaţi şi vă întoarceţi capul ca să auziţi ce vi se spune; nu auziţi prea bine ce se spune când sunteţi la o întrunire publică sau când în jur este zgomot, de exemplu, la o reuniune sau într-un magazin aglomerat.
Protezarea auditivă
După depistarea problemelor de către pacient şi medicul de familie, etapa următoare este îndrumarea către orelist, care, în urma examenului clinic, stabileşte etiologia şi tipul hipoacuziei. Dacă este cazul, orelistul stabileşte indicaţia de protezare auditivă. Ansamblul psihologic al pacientului hipoacuzic trebuie evaluat de orelist şi psiholog pentru ca aparatul auditiv să reprezinte un mijloc de integrare socială, de creştere a confortului auditiv şi a performanţelor profesionale, şi nu un motiv de nemulţumire şi insatisfacţie.
Corecţia hipoacuzicilor prin protezare auditivă ridică problema alegerii şi adaptării corecte a aparatului la tipul şi gradul hipoacuziei şi chiar la tipul psihologic al pacientului. Proteza auditivă reprezintă un amplificator pentru îmbunătăţirea funcţiei auditive.
De la gestul reflex de orientare a pavilionului urechii spre sursa sonoră, aplicarea palmei retroauricular pentru mărirea suprafeţei de captare şi până la protezele auditive perfecţionate miniaturizate a fost o cale lungă de dezvoltare şi îmbunătăţire a aparatelor auditive.
Primul aparat de corecţie a fost cornetul acustic, utilizat din antichitate (e menţionat în „Iliada“) până în secolul al XIX-lea. Studii privind reabilitarea auditivă s-au făcut începând din Evul Mediu târziu. În jurul anului 1650, iezuitul german Athanasius Kircher a inventat două rezonatoare ce modifică volumul şi amortizarea cavităţilor urechii. După ce, în 1757, dr. Haller a descris conducţia osoasă, a apărut ideea folosirii unei baghete de lemn ce leagă sursa sonoră de craniu.
De un astfel de dispozitiv a beneficiat Beethoven. Claude Nicolas Le Cot (1767) a imaginat diverse tipuri de cornete, iar Harrison Curtis (1841) a construit un „fotoliu acustic“, şi acesta echipat cu cornete. În 1900, Ferdinand Alt, de la Clinica Polizer din Viena, a utilizat primul amplificator electric ca proteză auditivă. În 1932, Lieber a folosit primul vibrator pentru calea osoasă (mastoidiană). Laboratoarele Bell Telephone au descoperit în 1948 transmiţătorul cu germaniu, care a fost utilizat în 1952 în protezarea auditivă. Între timp, aparatele au trecut la protezele cu fir, la ochelari auditivi, la cele „contur ureche“, ajungând până la cele intracanal.
Alegerea aparatului auditiv
Pentru alegerea tipului de aparat auditiv este necesar un examen funcţional auditiv complet, ale cărui date sunt introduse în calculator pentru obţinerea unui scor funcţional maxim, care indică o adaptare cât mai bună a tipului de proteză la caracteristicile curbei audiometrice a bolnavului. După alegerea tipului de proteză, se face testarea clinică a acesteia într-un mediu liniştit, unul social normal şi altul cu zgomot. În cazul unor profesii ce necesită stereoaudiţie, se poate face protezare bilaterală.
O atenţie deosebită trebuie atribuită copiilor diagnosticaţi cu hipoacuzie neurosenzorială. Ei beneficiază de protezare auditivă convenţională sau implant cohlear şi reeducare logopedică. Depistarea copilului hipoacuzic trebuie să se realizeze cât mai devreme, preferabil în primele luni de viaţă. Tratamentul hipoacuziei trebuie iniţiat imediat după diagnosticarea acesteia, înainte de încheierea etapei de plasticitate organizatorie a creierului (doi ani).
Protezarea fără educaţie auditivă şi lingvistică nu dă rezultate, copilul hipoacuzic trebuind dispensarizat şi evaluat periodic de o echipă complexă, formată din medicul de familie, orelist, audioprotezist, logoped. Surdităţile profunde bilaterale severe şi profunde cu câştig limitat la protezarea convenţională pot beneficia de implant cohlear, care va oferi posibilitatea suplinirii organului lui Corti prin stimularea directă a nervului cohlear.
Familia, educatorii, medicii trebuie informaţi asupra modalităţii de depistare a hipoacuziei la vârste fragede şi asupra conduitei terapeutice. Având în vedere etiologia genetică (prezentă în 50% din cazuri), reiese că un rol important în profilaxia hipoacuzicilor îl are sfatul genetic.
Dr. Mariana Totolin,
medic primar ORL
Competenţă Audiologie
