http://www.youtube.com/watch?v=1dwPbst7los
Puţini dintre noi îşi imaginează prin ce chinuri trec persoanele în scaun cu rotile din Craiova atunci când ies pe stradă. Am încercat, pentru o oră, cu ajutorul unui tânăr care este într-un scaun rulant de 19 ani, să mă descurc în centrul oraşului. Lipsa rampelor sau imposibilitatea de a coborî sau de a urca pe cele existente duce la durere, frustrare şi, uneori, la lacrimi care lasă să se vadă neputinţa.
Persoanele cu dizabilităţi sunt doar nişte cifre, pentru că în văzul lumii rareori ies, neavând condiţiile necesare pentru a se deplasa. Însă, atunci când ies, cine le sprijină drumul printre oamenii care, chiar dacă sunt la fel ca ei, îi privesc diferit? M-am încărcat cu energie şi curaj pentru a face un experiment social: un drum de o oră în scaunul cu rotile prin centrul oraşului.
Colegul meu de drum, Răzvan
Alături de mine a fost Răzvan Lupu, un tânăr de 27 de ani care, de la vârsta de opt ani, este în scaun cu rotile. Accidentul de maşină pe care l-a suferit atunci nu a reuşit să-i şteargă, însă, optimismul. A terminat liceul la Colegiul Naţional „Elena Cuza“ şi a reuşit să-şi ia şi permisul de conducere pentru o maşină făcută special pentru nevoile sale. Faţă de alţii, el este independent, atât cât îi permite condiţia.
Mă aşez pe scaunul mic şi mă cuprinde un sentiment ciudat. Nu-mi pot mişca picioarele, dar îmi încordez mâinile şi-mi fac curaj. Drumul nostru începe din Piaţa „Mihai Viteazul“, unde lumea trece pe lângă noi şi se uită cu milă. Parcă îi şi auzi: „Of, vai de mama lor…“. Aici începe calvarul micilor borduri, care pentru cei ce merg normal sunt cu adevărat un fleac. Pentru mine, însă, a fost un chin completat cu frica de a nu ateriza cu nasul în pământ. „Ce dracu’ e asta?“, îmi zic, în timp ce Răzvan încearcă să-mi ţină scaunul de mânere. După ce-mi explică ce trebuie să fac, reuşesc să cobor şi răsuflu uşurată. „Stai, că aici a fost uşor“, îmi spune Răzvan.
„Crezi în minuni?“
2.661 de persoane cu handicap fizic din Craiova, dintre care foarte mulţi în stadiu grav, adică în scaun cu rotile, ar trebui să poată să parcurgă aceste drumuri cu uşurinţă. Răzvan avea dreptate. Acolo chiar fusese uşor. Ajungem la prima trecere de pietoni, cea dinspre prefectură spre English Park, unde maşinile îţi oferă un stres în plus. Te simţi prost în faţa acelor monştri cu sute de cai-putere, te simţi prost că nu te poţi mişca mai repede, iar şoferii îşi freacă fruntea încercând să te evite cu privirea. Reuşesc să cobor pe carosabil, dar nu mai pot urca. O doamnă vine şi mă ajută, împingându-mă din spate, dar nu reuşeşte să mă urce pe trotuar. Alţi doi bărbaţi se oferă să-mi ridice de cărucior pentru a mă aduce „la suprafaţă“. Cei doi pleacă, iar doamna rămâne cu mine.
Dintr-o nevoie de a vorbi de la acelaşi nivel, femeia se apleacă spre mine şi-mi pune mâna pe umăr. Îmi spune că cel care nu ajută va ajunge, la un moment dat, mai rău decât cel pe care refuză să-l ajute. „Crezi în minuni? Şi tu, şi el trebuie să credeţi în minuni. Sunteţi tineri şi frumoşi, nu trebuie să vă pierdeţi speranţa. Dumnezeu să vă dea sănătate! Încearcă să te rogi, seara, înainte să adormi, nu-ţi pierde speranţa, va fi bine…“, îmi spune femeia, apoi pleacă uitându-se la noi. Cuvintele ei sunt ca un balsam care-mi vindecă rănile de pe palme, rănile de la roţile căruciorului care deja îmi luaseră un strat de piele.
Cea mai mare trecere din lume
Trecerea de pietoni înapoi către prefectură pune la încercare ceea ce Gazeta de Sud povestea acum câteva luni: hidrantul din mijlocul rampei pentru persoanele cu dizabilităţi. Reuşesc cu greu să mă strecor între un pilon şi acel hidrant şi stabilesc, împreună cu Răzvan, un nou traseu: trebuie să îmi înving teama trecerii de pietoni, cea mai mare din lume: cea care traversează A.I. Cuza, dinspre prefectură. Durere şi haos; zeci de maşini sunt aşezate la coadă pentru a trece noi, „cei în cărucior“, după cum se aud cuvintele unei doamne. Simt că prind viteză; altă femeie m-a împins până pe trotuar şi iarăşi m-am emoţionat. Claxoanele nu mai contenesc după 10-15 secunde, iar lumea priveşte către noi. Suntem diferiţi, iar asta am văzut-o numai stând în scaun. Din picioare, peisajul e cu totul altul.
Un moment emoţionant intervine pe trecerea înspre primărie. Nu reuşesc să urc (iar) pe trotuar şi mă lovesc obsesiv cu primele roţi de bordura aceea imensă de cinci centimetri. Îmi dau lacrimile şi mă enervez, iar mâinile mă dor. „Vă ajut, aveţi nevoie?“, întreabă, cu teamă, o femeie. O rog frumos, dacă poate, să mă ajute să urc pe trotuar. Nu stă să se gândească de două ori şi simt că prind viteză. Răzvan ne priveşte din faţă şi zâmbeşte; el ştie deja, după 19 ani, cum trebuie să urce şi să coboare, dar viaţa l-a obişnuit nici să nu accepte ajutor. „E periculos să te ajute cineva care nu ştie să te ajute, pentru că poate să te arunce în faţă“, îmi reaminteşte. Dau din cap şi ne uităm împreună către rampa de la primărie: din lemn, ruptă şi vai de mama ei. E un coşmar numai s-o priveşti de acolo, din scaun. Darămite să te mai şi lupţi cu ea…
Imposibila rampă
Un cărucior ca al lui costă, din câte mi-a povestit, 50-60 de milioane (lei vechi – n.r.). E norocos că îl are, pentru că nu îşi permite toată lumea aşa ceva. Totuşi, îmi spune că al meu e făcut ca pentru spital şi este unul dintre cele mai stabile. Cu toate astea, pe strada Romul mă împotmolesc încercând să cobor, iarăşi, pe o bordură de circa şase centimetri. Încep să transpir şi iarăşi intru în panică, mai ales că trotuarul e foarte mic. Acelaşi Răzvan, ca un înger, îmi ţine de mânerele scaunului ca să nu aterizez în nas. Reuşesc să cobor.
Drumul e lin până la Aleea Personalităţilor de lângă Teatrul Naţional. Se vede că e asfaltat recent. Chiar dacă-i nivelat, fără necazurile alea de gropi, e puţin înclinat, deci trebuie să ţin de o roată ca să nu sfârşesc prin vreo maşină. În final, ajungem în spatele teatrului: începe proba rampelor. Răzvan merge încrezător în faţă, iar roţile scot un zgomot ciudat din cauza vitezei. Mie, sinceră să fiu, mi-e frică să nu mă trezesc pe Calea Bucureşti, căci rampele sunt cam înclinate, iar viteza nu prea o pot controla. Primele patru rampe sunt cum sunt, dar la a cincea nici Răzvan nu se bagă: „Vezi, merge până la un moment dat, dar la final e foarte înclinată“, îmi explică noul meu prieten. Încercăm, din ambiţie, să o coborâm, dar ne e prea frică.
Răzvan: „Te adaptezi“
Tot ce v-am povestit a durat puţin peste o oră; un drum pe care îl făceam, de regulă, în mai puţin de zece minute. La final, ne-am odihnit puţin, iar Răzvan mi-a vorbit, ca între prieteni, despre nemulţumirile lui, pe care trebuie să le audă toţi; toţi cei care pot schimba nişte borduri, construi nişte amărâte de rampe – decente – şi amenaja nişte locuri de parcare pentru oamenii ca el. „Pur şi simplu nu există (locuri de parcare – n.r.) şi unde există ori sunt ocupate, ori sunt blocate. De exemplu, a fost concertul acum câteva zile şi am parcat-o aici în părculeţ, mi-am găsit un loc unde am crezut că nu poate nimeni să mă blocheze. Când m-am întors, venise cineva care blocase o stradă şi maşina mea. […] Am avut noroc că a venit omul ăla. Te adaptezi“, mi-a zis. Pentru el, mila nu are nici un sens, iar când îl întreb de oameni, spune că doar cei bătrâni mai sar în ajutor. Asta am văzut-o şi eu.
Terminăm de vorbit, iar eu trebuie să mă ridic de pe scaun. Mă simt îngrozitor că trebuie să fac asta. Din picioare, lumea pare altfel. Merg cu Răzvan până în zona New York, îl privesc şi nu-mi dau seama cum reuşeşte să fie mereu înaintea mea. Pentru asta, îl admir şi îl respect. Privesc altfel viaţa după ce m-am plimbat, o oră, cu Răzvan Lupu, unul dintre oamenii care se luptă zi de zi cu sistemul şi nu ştiu cum reuşesc, dar nu se dau niciodată bătuţi.
