Minciunile noastre de toate zilele

Mă pregătisem pentru totul altă temă a editorialului de astăzi, însă două evenimente de săptămâna trecută m-au forțat să schimb direcția.
Primul eveniment este unul despre care toată lumea vorbește. Sâmbătă, 20 septembrie 2014, dl prim-ministru Victor Ponta și-a lansat candidatura la președinție pe stadionul național în prezența a 70.000 de oameni aduși cu autocarele din toate județele țării. Dl Ponta a avut un discurs așa-zis motivațional în care a făcut apel la Marea Unire (o promisiune imposibil de îndeplinit în următorii zece ani), valorile familiei, bisericii și societății. Pentru profesioniști, discursul dlui Ponta este un amestec destul de nereușit între Barack Obama, Bill Clinton și Gordon Brown. Fără nici o referire la agenda publică din România (corupția, dezvoltarea economică, serviciile publice, reforma electorală etc.), fără nici o garanție lăsată pe masă că opțiunile trecute și prezente ale României vor fi respectate întru totul – NATO, UE, separarea puterilor în stat, consolidarea democrației, independența și responsabilitatea justiției, independența mass-media… Și, peste toate, o contradicție ruinătoare pentru un candidat la președinție în România – imediat menționată de cancelariile europene. Dl Ponta a cerut ca oamenii care au făcut rău României să plătească – deci război social, căci nu a spus ca acei care au călcat legea trebuie să se supună legii, ci cei care au făcut rău României. Cine definește răul? Discursul dlui Ponta îndeamnă la aplicarea legii junglei într-o societate care face eforturi enorme să instaureze domnia legii. Dar dl Ponta nu se oprește aici. Un paragraf mai jos cheamă oamenii să-l sprijine pentru a face pace. Așa se întâmplă când te bazezi pe consultanți adunați cu furca din toate colțurile Bucureștiului și ale lumii și care nu știu decât copy-paste de pe internet. În mod logic, pacea în junglă înseamnă dominația celui mai puternic carnivor. Iar dl Ponta nu ne-a făcut deloc impresia că ar fi vreun vegetarian.
Cât despre lansarea faraonică – nimic mai mult de spus decât ce s-a spus deja. Echipele de campanie din occident organizează asemenea întruniri publice numai într-un singur caz: când candidatul lor (fie partid sau persoană) este acuzat de moliciune, slăbiciune, lipsă de sprijin popular. În aceste cazuri se montează asemenea spectacole, în care – de obicei – sunt trei părți: cuvântări ale reprezentanților diferitelor segmente sociale și politice care sprijină ideile candidatului, candidatul – care cere direct aprobarea publicului pentru anumite tipuri de acțiuni politice și, a treia parte, consacrată spectacolului artistic în sine – fiecare număr având un anume schepsis. În cazul întrunirilor politice oficale (congrese, convenții, consfătuiri) sunt numai primele două părți. Efectul măsurat al acestor lansări de candidat este bine cunoscut: mobilizează ambele electorate, cel pozitiv, pentru candidat și cel negativ, împotriva candidatului. Cu alte cuvinte, lansările fastuoase separă apele. Închid punțile de comunicare ale candidatului cu partea nehotărâtă și cu partea adversativă a publicului. Din acest motiv foarte multe campanii electorale au întruniri publice, dar în cercuri restrânse și în spații închise – nu stadioane sau izlazuri. Mulți candidați nu vor să segmenteze electoratul, vor să aibă o cale de comunicare cu părțile indiferente, nehotărâte sau adversative.
Ne așteptăm ca după această lansare să vedem o ușoară coborâre în sondaje a dlui Victor Ponta, chiar dacă neînsoțită de o creștere a concurenților săi.
După cuvântare, dl Ponta a ieșit din nou la televiziune, reafirmând că, dacă va câștiga președinția României, nu este obligatoriu ca următorul prim-ministru să fie de la PSD.
Dl Ponta m-a surprins de multe ori. Dar de data aceasta chiar că nu înțeleg nimic: dacă va câștiga președinția (ajutorul dlui Băsescu pare a fi ineficient de data aceasta, spre deosebire de Congresul din 2010 sau guvernul Boc din 2009), PSD va pierde postul de prim-ministru, dacă va pierde președinția, PSD va pierde postul de prim-ministru. Dacă este o situație pierzătoare în ambele cazuri, de ce s-ar mai mobiliza activul de partid și votanții tradiționali??? Greu de înțeles…
Al doilea eveniment a trecut absolut neobservat, deși consemnat de mass-media. Consiliul Fiscal al României (organizație independentă de guvern, care analizează politicile fiscale) a declarat că rata de încasare efectivă a taxelor și impozitelor în România a ajuns din nou sub 50%. Să înțelegem bine ce înseamnă această cifră: companiile și persoanele fizice din România completează declarații fiscale (bilanțuri, declarații etc.), dar nu virează către recipient (autoritate locală sau națională) decât jumătate din banii datorați. Cealaltă jumătate se transformă în arierate. Când arieratele cresc se intră în insolvență sau se vinde firma unui neica nimeni din Insulele Aleutine pe stânga, iar datoria către autorități trebuie anulată. Nu vorbim de piața neagră – estimată la 30 de miliarde de euro pe an. Nu vorbim de corupție și risipă în gestiunea banilor publici – estimate la zece miliarde de euro pe an. Vorbim de neîncasarea datoriilor către autorități – care sunt undeva la 25 de miliarde de euro pe an.
Și aceasta într-o țară care avea în 2004 12 miliarde de euro datorie publică, iar acum are 50 de miliarde. Bugetul României se bazează pe minciuna colectării. Așa s-a întâmplat în Grecia și Cipru, iar de plătit au plătit oamenii simpli, care și-au văzut conturile devalizate de stat. Noi am mai trăit așa ceva.