Congresul PDL-PNL. Câteva observații despre noul vechi partid

La finalul congresului de sâmbătă am acroşat un lider liberal în drum spre ieşirea din Palatul Parlamentului: cât de cinică e şi politica asta. Acum zece ani, PDL se lupta din răsputeri să înghită PNL. Azi se întâmplă exact pe dos. Nu PDL, mi-a răspuns, ci Traian Băsescu. Noi, liberalii, doream să facem atunci cu Blaga şi Videanu exact ce vedeţi astăzi. Noul – vechi partid rezultat, deocamdată, din simpla alianţă electorală dintre PDL şi PNL s-a născut în chinurile ruperii de Traian Băsescu şi trăieşte drama de a fi condusă de lideri slabi. La ce am asistat la sfârşit de săptămână: la un eveniment major, la naşterea marelui partid al dreptei sau la o renovare de faţadă, la încă un lifting menit să camufleze criza de soluţii?
În discursul său ca de obicei plat, Klaus Iohannis a ţinut să se profileze sâmbătă în mod ostentativ în antiteză cu modelul de preşedinte-jucător întruchipat de Traian Băsescu. Iohannis a vorbit despre „linişte şi respect“, despre faptul că „politica trebuie să producă rezultate, nu un spectacol steril“ şi despre „repoziţionarea instituţiei preşedintelui“. În fine, deşi nu i s-a pronunţat o secundă numele, Iohannis s-a raportat mai mult la Traian Băsescu decât la adversarul său direct, Victor Ponta. Revedeţi discursul, poate mă înşel.
Ce altceva s-ar putea înţelege de aici: „Vreau mai puţin spectacol, mai puţină gălăgie şi, mai ales, cred că este nevoie de mai multă sobrietate în exercitarea funcţiei de preşedinte“. E cam bizar să auzi candidatul opoziţiei certându-se cu un şef de stat aflat pe picior de plecare. Revedeţi puţin discursul lui Iohannis: nici un cuvânt despre Victor Ponta. Nici măcar o aluzie, deşi liderul PSD ar trebui să fie ţinta principală. Despărţirea de „modelul Băsescu“ reprezintă, până una alta, ideea fixă agitată cu succes de Ponta şi Voiculescu. A o importă pe dreapta este, de la un punct încolo, o eroare.
Cinic vorbind, s-ar putea ca „modelul iliescian“ de preşedinte propus, culmea, de un candidat al dreptei să prindă, discursul fără asperităţi să se bucure de succes, imaginea sa de neamţ care tace şi face să seducă. Problema e că nu prea ştim ce vrea să facă Iohannis în mod concret. Printre ideile sale puţine găsim o contradicţie totală în termeni: Iohannis vrea „rezultate“ şi „linişte“ în acelaşi timp. Or, aşa ceva nu există. Experienţa ultimilor ani ne arată că orice schimbări, cât de mici, orice reforme care dizlocă sau scutură sistemul produc „gălăgie“ şi „spectacol“. Va trebui să se hotărască: ori băltire şi linişte, ori acţiune şi gălăgie.
Cătălin Predoiu, candidatul PDL, pare ceva mai decis şi a crescut mult, dar a pierdut timp preţios şi pare cam dificil să-l recupereze în puţinul timp rămas la dispoziţie. A reuşit să ridice în picioare sala, s-o facă să vibreze, ceea ce lui Iohannis nu-i prea iese.  Până şi liberalii cu care am stat de vorbă sâmbătă, la congres, au admis că Predoiu a evoluat remarcabil ca om politic, dar ghinionul său e că Iohannis stă mult prea bine în sondaje pentru a avea motive să-şi facă griji. Singurul motiv serios de îngrijorare este procesul cu Agenţia Naţională de Integritate. Aici, liderul PNL are o vulnerabilitate serioasă. Dacă instanţa supremă îl achită, aşa cum s-a întâmplat în prima instanţă, poate candida. Dacă îl condamnă, drumul său spre Cotroceni se opreşte, deoarece nu va mai putea ocupa o funcţie publică timp de trei ani. Suspansul se prelungeşte dacă vor fi noi termene în proces şi încă nu ştim data următorului termen, deoarece Înalta Curte încă nu a stabilit-o.
Va risca dreapta să joace doar pe mâna lui Iohannis? Cel mai probabil, nu. Cătălin Predoiu n-a încetat să se comporte ca un candidat, să-şi joace şansele până la capăt. Cu speranţa nemărturisită că Iohannis va ieşi din circuit trăiesc şi Mihai Răzvan Ungureanu, şi Monica Macovei. Ultima a cerut să fie inclusă în sondajele de opinie pentru desemnarea viitorului candidat unic, fiind refuzată ferm. Foarte posibil ca atât Predoiu, cât şi Macovei să se îndrepte către varianta unor candidaturi independente. Dacă se vor aventura, îşi vor juca întreg viitorul politic. Destul de previzibil ca MRU să aştepte deznodământul în cazul Iohannis pentru a decide dacă va candida în locul sau ori va se va prezenta în tandem, pe post de viitor premier al dreptei. Cu alte cuvinte, deşi congresul PDL-PNL de sâmbătă a prezentat două partide aparent hotărâte, cu o agendă clar stabilită, în realitate dreapta umblă pe nisipuri mişcătoare. Surprize mari încă pot să apară.
De notat că Traian Băsescu nu doar că a lipsit de la un congres al PDL, dar este prima dată în ultimele două decenii când un eveniment politic major nu-l implică în nici un fel. Băsescu s-a autoizolat şi este izolat politic după aventura numită PMP. Întâmplător sau nu, imnul intonat la Congres n-a inclus şi strofa cu „un nume de Traian“, omisiuni de prost gust întâlnite doar pe la evenimentele organizate de PSD. Absenţa sa de la congresul PDL şi a lui Crin Antonescu de la liberali a făcut şi mai vizibilă criza de lideri, diluarea mesajului dreptei. Chiar dacă se va întoarce la PMP după încheierea mandatului la Cotroceni, viitorul lui Traian Băsescu e departe de a fi încheiat. Depinde cât de mult va investi mai departe în Elena Udrea, motivul izolării sale de azi.
Cele două partide au realizat că au mai multe şanse împreună decât dacă merg separat, în absenţa liderilor – locomotivă, capabili de salturi imprevizibile în sondaje şi de mobilizare generală. Liderii de azi ai PNL şi PDL nu stârnesc pasiuni pro sau contra, nu trezesc emoţii puternice, nu polarizează opinia publică. Lider şters şi fără charismă, Vasile Blaga se mulţumeşte că a reuşit să le ofere pedeliştilor o perspectivă şi o busolă, chiar dacă asta presupune renunţarea la identitate. Dispariţia nu pare să fie o dramă prea mare pentru pedeliştii de rând, fericiţi să scape de o simbolistica nefastă (discutabil dacă pe bună dreptate sau nu).
Marea întrebare este dacă Alianţa electorală va rezista şi după prezidenţiale, dacă  PDL şi PNL vor ajunge să fuzioneze, dacă noul mare partid al dreptei se va naşte şi ce-l aşteaptă. Aici lucrurile sunt încă neclare. E totuşi uluitor cât de uşor trec politicienii peste principii şi valori, cât de puţin le pasă pedeliştilor că se încolonează azi în spatele unor liberali care nu s-au căit nici o clipă pentru lovitura de stat din vara lui 2012. Volte la fel de mari, fără minime explicaţii oferite publicului, s-au produs şi la nivel ideologic.
La fel cum PD a sărit în 2005 din internaţionala socialistă în Partidul Popular European, liberalii au schimbat azi liberalismul european cu acelaşi PPE. Până una altă, PDL şi PNL au operat o renovare de faţadă, un lifting menit să ascundă ridurile şi îmbătrânirea celor două partide. Pe fundamentul noului partid de dreapta nu găsim ceva mai solid în afara unui strat subţire de interese mici, foarte personale. Doar pe aşa ceva nimic durabil nu se poate ridica, nimic nu rezistă pe termen lung. Un nou partid de dreapta cu adevărat nou presupune ceva mai mult decât două-trei figuri noi la vârf, o siglă schimbată şi alte mici operaţiuni cosmetice. Altfel, avem doar un nou vechi partid. Ce-i lipseşte? Acesta este un subiect în sine.