Taxe, risipă, evaziune, corupție 2. Risipa

Când statul ajunge în deficit bugetar (adică are cheltuielile mai mari decât veniturile) și nu se mai poate împrumuta în mod normal (adică maladiv), soluția imediată este aceea de a  majora taxele, impozitele, prelevările de la firmele private și gospodării. Mai există tentația de a vinde proprietăți, fie drepturi, fie mijloace fixe. Numai că, adeseori, vânzările în criză duc la scăderea prețului, iar politicienii se feresc de acuza de a fi înstrăinat „avuția națională“ la prețuri de insolvență.
Istoric, s-a dovedit că vânzarea la prețuri mici este rapidă și, uneori, eficientă. Dacia a fost vândută cu vreo 70 de milioane de dolari, iar acum produce 1% din PIB și 3% din exporturile României. Valoarea Dacia Pitești este de cel puțin 50 de ori mai mare decât acum 15 ani. Nici nu pot să-mi imaginez unde s-ar fi ajuns dacă Dacia (sau Petrom, Oltcit, BCR, BRD) ar fi rămas în mâinile politicienilor în anii din urmă. Priviți doar la Oltchim, CFR, Tarom, Transelectrica, CEC, Autostrada Transilvania, Hidrotehnica sau Loteria Națională – coșmar de risipă, corupție, evaziune și trafic de influență.
Orice stat, în orice moment, poate naționaliza orice proprietate de pe teritoriul său. Dacă se constată că o anume companie privată sau privatizată este importantă pentru ființa națională, strategia de existență, destinul unei națiuni, ea poate fi naționalizată peste noapte. Și nimeni nu are nimic de spus dacă se plătește prețul corect. Numai că este o întrebare dacă votanții ar accepta să li se ia bani din buzunar ca să se creeze douăzeci de fotolii de directori și de membri în consiliile de administrație la dispoziția camarilei politice…
Cea mai facilă cale pentru reducerea deficitului bugetar este să tai din cheltuieli și să mărești taxele. Ambele măsuri au efecte diferite asupra diferitelor straturi ale societății și apasă greu asupra gospodăriilor sărace, firmelor mici, persoanelor și firmelor îndatorate excesiv, și asupra firmelor care depind de comenzi de stat, fie locale, fie naționale.
În România însă (și în alte țări din fostul bloc sovietic, dar este mai puțin important pentru ce vreau să spun aici), există căi de reducere a deficitului bugetar fără majorarea taxelor. O cale eficientă este reducerea risipei din cheltuielile publice. Risipa cheltuielilor publice îmbracă multe forme. Trei dintre ele sunt vizibile și mereu invocate de presă: excesul de personal din autoritățile publice locale și centrale, pierderile societăților comerciale gestionate de administrație și contractele de servicii.
Excesul de personal din autoritățile publice locale și centrale (nu tot personalul bugetar, ci administrația) este o boală recentă a sistemului românesc de guvernare. În esență, de la circa 5% personal salariat în administrație în 1989 s-a ajuns acum la 15%. Este adevărat că administrația dinainte de 1989 era dublată de personalul plătit de partid (activiștii). După 1989, activiștii au fost încadrați parțial în administrație prin crearea de posturi de management, consiliere, execuție. Activiștii au cam ieșit la pensie, dar posturile au rămas.  Și s-au multiplicat. Așa s-a ajuns ca o primărie cu 1.000 de contribuabili să aibă 55 de salariați, iar o alta, tot cu 1.000 de contribuabili, să aibă 15 salariați. Sau un cabinet de președinte de agenție guvernamentală să aibă 15 consilieri încadrați în diferite forme. Etc.
Pierderile societăților comerciale proprietate de stat sunt destul de vizibile în mass-media, dar nimeni nu-și poate imagina amplitudinea lor. Din câteva rapoarte de cercetare din anii 2006-2008 am putea deduce că societățile comerciale controlate de administrația publică centrală și locală pierd circa 5% din PIB. Sau 15% din buget. Mult mai mult decât costă pensiile. Sau sănătatea. Sau educația.
Contractele de servicii încheiate de autoritățile publice locale și centrale sunt a treia formă majoră de risipă. Mass-media au cazuistică cât Enciclopedia Britanică. Celebra afacere cu bordurile din București. Celebrele situații în care un președinte de consiliu județean are o firmă de construcții, o firmă de protecție și pază și o firmă de curățenie, iar contractele județene se duc  toate – la aceste firme. Și sute alte cazuri…
În actualul sistem de administrare nimeni nu poate face nimic în aceste situații. Nu există plan legal de creștere a eficienței personalului contractual și a funcționarilor publici din România. Nu există plan legal de reducere a pierderilor din societățile comerciale proprietate publică sau de privatizare a lor. Nu există nici o instanță care să verifice cât de eficiente sunt contractele de execuție și servicii încheiate de autoritățile locale și centrale. Curtea de Conturi poate verifica doar legalitatea cheltuielilor. Dacă licitația s-a făcut după lege, dacă evidența contabilă este ținută bine, dacă toate contractele și notele de plată au semnăturile legale, Curtea de Conturi spune că totul este în regulă. Dar că s-au plătit prețuri de 50-100 de ori mai mari decât pe piața liberă pentru bunuri și servicii obișnuite – asta mai descoperă din când în când mass-media. Se publică. Și se uită. Tehnic, ar trebui ca guvernul să verifice eficiența cheltuielilor publice. Vă rog să vă imaginați un prim-ministru care dă ordin de verificare a eficienței cheltuielilor publice în primăriile conduse de membrii partidului său în an electoral. Mă opresc aici, că nu vreau să devin ridicol…
Iar taxele cresc.
Iar neîncasarea taxelor crește și ea. Adică evaziunea.