Taxe, risipă, evaziune, corupție Cine creează șomaj?

Există o legătură între majorările de taxe, pe de o parte, risipa banului public, evaziunea fiscală (adică fuga de neplata taxelor datorate autorităților locale și centrale), corupție, pe de altă parte?
Sigur că există. Dar este univocă. Respectiv, când corupția, evaziunea și risipa sunt răspândite la scară mare, taxele cresc, sufocând pe cei (din ce în ce mai puțini) care le plătesc. Creșterea taxelor peste o anumită limită (care nu este uniformă sau prestabilită, ci depinde de capacitatea agenților economici și a gospodăriilor de a plăti) duce la sugrumarea sectorului economic privat și la formarea cercului vicios: taxele cresc, crește neplata, care duce la creșterea taxelor etc.
Însă, dacă risipa, evaziunea și corupția scad, nu este obligatoriu ca taxele să scadă și ele. Politicienii dispun de bugete mai mari, fac investiții publice sau majorează salarii, venituri, alocații, în așa fel încât scăderea risipei, evaziunii și corupției nu conduc mecanic la scăderea poverii fiscale. Cel mult, poate avea loc o redistribuire (uneori) mai echitabilă a acesteia.
Cele de mai sus par o litanie descurajantă pentru cei care se luptă cu criza, recesiunea, creșterea taxelor, emigrația forței de muncă, evaziunea fiscală și corupția în creștere ca să-și mențină firmele înființate în vremuri mai îndepărtate sau mai apropiate. Analizele pe diferite sectoare (construcții, arhitectură, stomatologie, procesarea materiilor prime agricole, turism etc.) ne arată că de cinci ani încoace (2009-2013) firmele private și-au redus dramatic profiturile, capitalurile, fondurile de investiții și, în ultima perioadă, personalul. Contrar a ceea ce crede politicianul manelist, ca să-și păstreze capacitatea operațională și ca să reziste vicisitudinilor pieței și vremurilor, în condiții de criză, antrepenorul privat începe cu reducerea profiturilor (de aceea, 80% dintre firmele înregistrate în România au ajuns în 2012 la zero sau minus în contul de profit și pierdere, nu din cauză că antreprenorii fug cu banii în Cipru), apoi cu reducerea rezervelor și capitalurilor (adică vând din active, clădiri, mașini, pământuri – orice, numai să procure numerar), după care, în ultimă instanță, reduc personalul, începând de obicei cu salariile mari, nu cu cele mici.
Acesta este un comportament general în societățile cu mai multă experiență decât cea românească, ce se aplică vizibil și în România. În criză, șomaj creează statul – fie direct, fie indirect. Respectiv, dacă statul reduce fondul de investiții în drumuri, poduri și clădiri creează indirect șomaj în sectorul construcțiilor, materialelor de construcții, arhitectură; dacă reduce personalul, creează direct șomaj, căci sectorul privat nu poate absorbi ce elimină statul. Acesta este motivul pentru care, în primii ani ai crizei economice, productivitatea muncii în sectoarele dominate de capitalul privat scade dramatic: firmele private vor să păstreze capitalul uman și sacrifică mijloacele fixe și capitalul financiar. Cum veniturile scad, dar personalul rămâne relativ constant, productivitatea muncii scade. Când sectorul privat reduce personalul și uneori veniturile celor rămași în muncă, înseamnă că a început criza reală, a societății civile și a economiei private, nu criza de hârtie a deficitelor bugetare naționale și locale. Creșterea șomajului în ultimele luni din 2013 ne arată că suntem în această etapă: economia crește, dar crește șomajul. Grea problemă pentru economiștii care nu știu sociologie.
Ca o mică paranteză – exact acestea sunt perioadele în care antreprenorii adoptă noi proceduri, tehnici, utilaje etc., care reduc consumul de forță de muncă. Pentru a înlocui personalul disponibilizat și pentru a păstra capacitatea de operare, mulți antreprenori adoptă tehnici noi, care fac treabă, dar nu mai cer salariu și cele 19 taxe care îl însoțesc. Este o slabă compensație pentru suferințele celor dați afară și ale celor care trebuie să dea oameni afară.
Tocmai în perioadele în care economia privată se luptă să păstreze locurile de muncă prin reducerea profiturilor și a capitalurilor, statul se luptă să-și echilibreze balanța bugetară. Adică, are nevoie să-și crească veniturile și să scadă cheltuielile. Altfel ajunge în incapacitate de plată. Întâi a datoriei externe, apoi a datoriei interne, iar în final a obligațiilor curente. Incapacitatea de plată a datoriei externe nu este mare lucru – chiar și țări din zona euro au ajuns acolo sau pe aproape. Numai că declararea incapacității de plată a datoriei externe mărește costul creditului, întâi pentru stat, apoi pentru economia privată și în cele din urmă pentru gospodării și persoane. Aceleași efecte are declararea incapacității de plată a datoriei interne, cu adăugirea că în acest caz încep să sufere bănci locale, fonduri de pensii, companii etc. Care se văd în imposibilitatea de a-și recupera banii împrumutați statului sau pe care îi așteaptă pentru lucrări executate în trecut. Când însă se ajunge la incapacitatea de plată a obligațiilor zilnice începe drama – pe care au trăit-o nu prea demult timp Bulgaria, Serbia, Moldova, Polonia, Grecia, Rusia. Ar trebui să scriu bulgarii, sârbii, moldovenii, polonezii, grecii și rușii. Căci nu stema, drapelul și demnitarii suferă. Ci oamenii normali. Ca să nu mai spunem că în toate cele trei cazuri își arată colții și inflația – de care România nu reușește să scape de mai bine de patru decenii.