Toamna facturilor neplătite 3. Partidul și alianțele

Din toamna anului 2004, România este condusă fie de alianțe, fie de guverne minoritare cu sprijin parlamentar, mai mult sau mai puțin declarat – cum au fost ultimii doi ani ai guvernului Tăriceanu, sprijinit în parlament de PSD, dar fără un acord  politic transparent. Conducerea politică prin alianțe, acorduri, înțelegeri este rezultatul deciziei electoratului de a nu acorda majoritate unui singur partid. Sau,
altfel spus, alianța este rezultatul incapacității partidelor respective de a convinge electoratul că sunt în stare să guverneze singure.
Oricare ar fi explicația, situația din teren pare să fie piramidală. Există comune, orașe, municipii dominate de un singur partid, există, de asemenea, județe dominate de un singur partid, mai multe mandate la rând, dar la nivel național, nici un partid nu reușește – din 1990 – să obțină 50% plus unu din voturile electorilor pentru alegerile parlamentare. S-au făcut tot felul de artificii pentru a obține majorități parlamentare (introducerea pragului electoral, formule de calcul, alegeri uninominale în colegii, conform unui algoritm care lasă loc de negocieri cu cifrele pe masă etc.), dar nu s-a reușit (încă) obținerea unei majorități absolute.
În sistemul electoral românesc, președintele este ales prin vot direct și poate influența nominalizarea primului-ministru, cu alte cuvinte poate facilita sau opri anumite alianțe. Și aici au fost schimbări – mandatul președintelui a fost mărit de la patru la cinci ani, din motive neclare, dar oricum legate de procesul electoral.
Când se face analiza partidelor se observă limpede că nici unul nu are nici măcar un capăt de speranță că va ajunge vreodată la 50% din mandatele parlamentare. La vârful partidelor românești s-au format adevărați magicieni ai alianțelor, capabili să se coalizeze azi cu inamicul de ieri și să deschidă un front de luptă nuclear împrotriva unui aliat mai slab, fără ca acesta să bănuiască măcar.
USL s-a format acum doi ani și jumătate, în februarie 2011, după ce Victor Ponta a câștigat președinția Partidului Social Democrat, învingându-l pe Mircea Geoană, iar Crin Antonescu câștigase președinția Partidului Național Liberal, învingându-l pe fostul prim-ministru Călin Popescu Tăriceanu. La alianța dintre PSD și PNL s-au adăugat apoi PC (partidul lui Dan Voiculescu) și UNPR (partidul lui Gabriel Oprea). Aceste patru partide au reușit prima răsturnare parlamentară a guvernului din istoria contemporană a României, în 2012, când au introdus vot de neîncredere în parlament și au doborât coaliția condusă de PDL, partidul președintelui Traian Băsescu.
Cum am mai scris, USL este o alianță de succes (a câștigat puterea executivă prin manevre în puterea legislativă, iar apoi a confirmat la alegerile locale și parlamentare din 2012), dar liderii ei se află într-o situație asimetrică. Președintele PSD guvernează, dar președintele PNL nu este încă președinte. Această asimetrie duce inevitabil la conflicte.  Liderii USL au încercat să rezolve contradicția funcțională prin a doua suspendare a președintelui Băsescu din vara anului 2012, dar conducerea catastrofală a campaniei i-a împiedicat să obțină simetria. S-a intrat într-o logică destul de confuză. Expresia confuziei o găsim adesea în declarațiile mereu schimbătoare ale candidatului USL la președinție – Crin Antonescu se declară ba președinte deja ales, ba liderul opoziției, ba controlor moral al guvernării. Problema de care au devenit conștienți (în sfârșit!) liderii USL este că performanța electorală a candidatului Crin Antonescu depinde exclusiv de performanța la guvernare a premierului Ponta. Dacă premierul Ponta ia măsuri nepopulare, Crin Antonescu este pus în situația să sprijine alienarea propriului său electorat. Nu este de mirare că Antonescu își schimbă declarațiile de la o zi la alta. Ceea ce pare inconsecvență este, de fapt, consecința situației stranii în care se găsește.
Performanța la guvernare a premierului Ponta poate fi considerată nesatisfăcătoare, cel puțin până în septembrie 2013. O demonstrează sondajele, dar și reacțiile societății civile și ale mass-media. Oricâte calcule ar face strategii social-democrați și liberali, ruperea USL ar însemna că se acordă  din nou dreptul autoritar de decizie politică președintelui Băsescu și măcar unul dintre cele două partide ar pierde guvernarea. Nu se știe deloc care. Ar depinde de Traian Băsescu. Din nou. Din acest motiv, veșnicii sprijinitori ai coaliției cu Traian Băsescu în PSD (în special clujenii, dar și Liviu Dragnea, Dan Șova, Dan Nica și Gabriel Oprea) reacționează dur la adresa lui Crin Antonescu.  
Ar fi o enormă eroare politică pentru Victor Ponta să  dea curs direcției conflictuale cu PNL. Victor Ponta nu pote fi candidat cu șanse la președinția României din simplul motiv că este premier, iar eroziunea personală ca premier este atât de acută încât nu-i permite să fie un candidat viabil la președinție. Victor Ponta are de făcut doar două lucruri: să-l reconfirme pe Crin Antonescu drept cadidat la președinție și să remanieze profund guvernul, scoțând din primele rânduri pe care cei care joacă permanent la două capete. Și, evident, să se apuce serios de guvernare.
Să vedem dacă le face.