Un copil de patru ani este ucis de o haită de câini vagabonzi, în mijlocul Bucureștiului, capitală europeană cu două milioane de locuitori. În fiecare an, aproape zece mii de persoane se prezintă la medic, în București, capitală europeană, cu mușcături de câini vagabonzi. Se fac tratamente suportate din bani publici. Se utilizează forță de muncă foarte calificată, plătită din bani publici, pentru prevenirea infecțiilor și îngrijire spitalicească. Se estimează că sistemul medical public cheltuiește anual, numai în București, peste două milioane de euro pentru vindecarea mușcăturilor. O parte a locuitorilor Bucureștiului trăiește cu teama de câini. Iar ei se înmulțesc. Și nimeni nu face nimic. Când copilul ucis apare pe ecranele presei, primarul anunță un referendum (inutil și demagogic), parlamentarii anunță că lucrează la un proiect de lege care zace de ani de zile prin parlament (proiect confuz și costisitor pentru administrațiile locale), organizațiile neguvernamentale care se ocupă de protecția animalelor se revoltă, se agită și protestează.
Un caz clasic, de manual, pentru administrația publică românească: există lege, dar nu se aplică. Sau, mai exact, se aplică discreționar, după umorile primarilor. Administrația publică trebuie să fie ca McDonald’s: oriunde ai fi, primești același lucru. Reglementat. Egal cu sine însuși. Identic în formă și conținut. O adeverință trebuie să aibă aceeași procedură de eliberare, în același termen, în București și în comuna Talpa din județul Botoșani. O aprobare trebuie să solicite aceleași documente, în aceeași formă, în sectorul lui Marean Vanghelie și în comuna Mahmudia. Probabil că ne-am săturat cu toții de celebra critică a Comisiei Europene la adresa administrației publice românești – nu aveți capacitate administrativă. Este exact pe dos. Avem prea multă capacitate administrativă. Capacitatea de a inventa reguli, proceduri și formulare. Avem prea mult spirit antreprenorial în administrația locală, creativă față de unii și morbidă față de alții.
Există lege, dar nu se aplică. Anul trecut am participat la analiza sistemului de protecție a copilului în dificultate, la zece ani după adoptarea unui nou pachet legislativ care a limitat drastic comerțul cu copiii românilor. Pachetul legislativ a fost perfecționat în decada care a trecut, dar nu se aplică decât într-o treime din administrațiile locale ale României – prefecturi și primării. Efortul imens de a redacta proceduri și formulare, de a constitui baze de date, de a facilita comunicarea interinstituțională este practic ignorat de două treimi din administrațiile locale – acestea fac ce le trece prin cap, cu ce mijloace găsesc la îndemână. Așa că un copil abandonat într-o maternitate din județul Vaslui are cu totul alt parcurs decât un copil abandonat într-o maternitate din Cluj, care diferă de parcursul copilului abandonat în maternitatea Orșova. Parcă ar fi mai multe administrații într-una singură.
În privința câinilor fără stăpîn care ucid pe străzile și terenurile virane ale orașelor noastre există un cadru legal: Ordonanța nr. 155 din 2001 a Guvernului Năstase, care s-a transformat în lege un an mai târziu. Această lege spune limpede ce trebuie să faci cu câinii abandonați – să-i aduni de pe străzi, să-i cazezi câteva zile în padocuri special amenajate (publice sau private), să faci eforturi pentru a le găsi eventualul stăpân și să-i eutanasiezi pe cei care nu au fost revendicați. În 2008, un parlamentar mai zbanghiu modifică legea, se dăruiește umil bunăstării câinilor vagabonzi (de ce nu și a șobolanilor, țânțarilor, căpușelor și păduchilor???) și modifică actul din 2001, fără însă a fi capabil să parcurgă întregul proces legislativ. Atâta au așteptat primarii. Oricum, până în 2004, numai 15% din primăriile țării aveau procedura prevăzută de legea din 2002 (aprobarea ordonanței din 2001) pusă la punct. Responsabilă de aplicarea legii este primăria, iar controlorul aplicării este Autoritatea Națională Sanitar-Veterinară. Care răspunde direct în fața guvernului. Cu alte cuvinte, guvernul dă o lege, primăriile trebuie să o aplice, iar o agenție a guvernului trebuie să verifice dacă aceasta se aplică sau nu. Și dumneavoastră vedeți un guvern care să verifice primarii în an electoral? Vedeți un guvern care să verifice primarii proprii în anii interelectorali? Nu, nu vedeți. Ca urmare, copiii mor sfâșiați pe străzi. Presa preia cazul. Primarul Bucureștiului organizează un referendum ca să confirme o lege care s-ar putea modifica. Parlamentarii se războiesc unii cu alții la televizor. Iar primarii cer imperativ ministrului administrației să le mărească salariile. Ministrul promite că le va mări. Și le va mări.
Exasperaţi că documentele trimise de Guvernul României pentru accesarea fondurilor europene în perioada 2014-2020 sunt de o calitate mai mult decât execrabilă, comisarii europeni nu mai cer nimic altceva decât câteva pagini cu explicații – de ce este administrația publică românească incapabilă? E simplu, dar trebuie să vrei să înțelegi. Pentru că a fost construită pentru represiune, nu pentru servirea contribuabilului. Pentru că a ieșit învingătoare din sistemul dictatorial și a ocupat teritorii din ce în ce mai largi, transformând autoritatea publică locală într-o federație de feude. Pentru că este imună la controlul politic și arogantă față de controlul public. Pentru că șantajează politicul cu capacitatea ei (iluzorie, de altfel) de a mobiliza votanții. Chiar ales cu 70% din voturi, un politician este doar un caraghios în mâinile primarilor de comune, orașe și municipii, o păpușă în mâinile președinților de consilii județene. Ion Iliescu și Emil Constantinescu au fost ani de zile prizonierii administrației publice economice – directorii întreprinderilor de stat. Privatizarea de masă le-a luat acestora puterea politică – oferindu-le puterea economică. Acum politicienii sunt prizonierii fără scăpare ai administrației publice – feudalizată, autocrată și coruptă. Care a făcut un pact nescris cu partea incompetentă, țâfnoasă și coruptă a politicului. Din ce în ce mai largă, de altfel.
