Premierul Victor Ponta şi preşedintele PNL, Crin Antonescu, şi-au arătat, la sfârşit de săptămână, multiplele faţete ale personalităţii lor politice. Ne-am obişnuit cu politicieni care una spun şi alta gândesc, una promit şi alta fac sau care vorbesc mult şi nu spun nimic. N-am prea avut parte de politicieni aflaţi într-o eternă luptă cu propriul sine, capabili să nege în secunda doi cam tot ce afirmă. De pildă, Victor Ponta spune că va vota împotriva proiectului Roşia Montană ca deputat. Ca premier, votase proiectul cu o zi înainte. Avem încă o dovadă că sunt cel puţin doi Ponta.
Unul coabitează, altul e în conflict cu preşedintele Băsescu; unul susţine candidatura lui Antonescu, celălalt o subminează tenace; unul e la putere, altul încă rezistă în tranşeele opoziţiei; unul chiar se crede doctor în drept, celălalt ştie că a plagiat etc., etc.
Mai lipsea ca Victor Ponta să participe la mitingul de duminică, să strige „Jos guvernul!“, iar soţia Daciana să se lege cu lanţuri de gardurile Palatului Victoria. Dacă l-aţi fi întrebat ce caută la miting din moment ce şi-a dat acordul pentru Roşia Montană, celălalt Ponta v-ar fi răspuns arătând cu degetul către Palatul Victoria: vorbiţi, vă rog, cu prim-ministrul. Şi n-ar fi exclus ca în secunda doi să strige iarăşi „Jos guvernul!“.
Colegul său de alianţă pare să trăiască, pe lângă un sentiment tot mai sâcâitor de nesiguranţă politică, o criză de gen. La sfârşit de săptămână s-a confesat tinerilor liberali că detestă feminismul, dar a adăugat imediat că regretă deseori că nu e femeie. Afirmaţia că detestă feminismul i-a ridicat în cap câteva organizaţii de femei, iar regretul de a nu fi femeie sună cel puţin suspect în urechile unui public obişnuit cu lideri macho.
În aparenţă pare doar o mică gafă, numai bună de aruncat în coşul cu prostii debitate de-a lungul carierei. În realitate, această scenă hilară ilustrează perfect un mod de a fi ca om politic. Luaţi la întâmplare orice discurs al liderului PNL. Antonescu deţine, la fel ca Ponta, puterea de a se dedubla cu uşurinţă în unul, doi, trei crinantoneşti, în funcţie de necesităţi.
Veţi spune, poate, că abilitatea de a zăpăci publicul se cheamă iscusinţă politică, artă, talent oratoric. Până la un punct, da. Pentru a-şi vedea înfăptuit un plan, aplicată o idee, un bun politician face uz de toate armele retoricii pentru a convinge publicul. A nu se confunda însă ştiinţa aburelii cu bla-bla-ul absurd, cu nonsensul, cu lătratul fără noimă. Duplicitatea extremă trădează, până la urmă, nesiguranţă, fugă de răspundere, incapacitatea de a lua decizii în chestiuni delicate, lipsă de seriozitate şi predictibilitate. Cine-şi doreşte astfel de conducători?
Un public care practică, la rândul său, dublul discurs, de exemplu condamnă hoţia, dar votează politicieni corupţi. Ponta şi Antonescu au învăţat că, în România, politicienii de succes sunt cei capabili să spună fiecăruia ce doreşte să audă. Însuşirea lor de a se schimba după cum bate vântul, de a fi azi într-un fel şi mâine în altul nu-i face neapărat mari, doar mici, mulţi şi periculoşi.
Din păcate, am văzut că nu publicul va sancţiona acest comportament schizoid. În cel mai fericit caz, se vor ucide între ei. Personalitatea multiplă a premierului Victor Ponta şi baronii PSD nu vor accepta prea uşor că preşedinte va fi Crin Antonescu, care nu se mai vede candidat, ci se proclamă deja şef de stat. Există, desigur, şi varianta ca toţi aceşti victorponţi şi crinantoneşti să împartă puterea ani buni până când poporul va accepta totuşi că sunt cam mulţi pentru o ţară atât de mică.
Dan Tapalagă
HotNews.ro
