Şase ani de când plimbăm ursul

Acţiunile Fondului Proprietatea (FP) doboară în aceste zile maxime istorice. Nu este, însă, neapărat cazul să tropăim de bucurie. Tabloul de la Bursa de Valori Bucureşti rămâne sumbru: lichiditate mai mult decât modestă, exerciţii de piaţă sporadice, emitenţi fără viaţă, proiecte încremenite de ani, indici cu măcar 50% sub maxime şi, în consecinţă, portofolii distruse ale investitorilor care au intrat în 2006-2007, peste toate scepticism, neîncredere, pesimism şi dezinteres. Nimic surprinzător: este imaginea deloc amuzantă a unei pieţe „bear“. Deja de şase ani plimbăm ursul la BVB.
În vara lui 2007, taurul ne-a aruncat din spinare şi peisajul s-a schimbat pe de-a-ntregul. Optimismul de atunci, alimentat de fluxurile externe şi dezmăţul de pe segmentul creditului, a fost frânt secvenţial şi totul a început cu un ecou al crizei împrumuturilor ipotecare din SUA într-un răstimp în care în România încă persista mirajul El Dorado-ului imobiliar.
Nu a fost fericită Bursa de la Bucureşti cu intrările de bani care au existat în real estate şi nici participarea la aventură nu a fost la fel de largă. Totuşi, putem aprecia că şi pe piaţa de capital am avut de-a face cu o bulă speculativă. Avansul exploziv al cotaţiilor şi convingerea investitorilor în creşterile viitoare (nu mai prindeţi SIF sub un euro!) ne spun deopotrivă acest lucru.
După un trend ascendent multianual urmează un trend descendent sau o consolidare de doi-trei ani. După o bulă speculativă însă, scenariul este diferit: cotaţiile lâncezesc ani buni la baza „cocoaşei“ pe volume derizorii. Explicabil: cei cu pierderi de 70-80% în portofolii nici nu vor să înstrăineze acţiunile pentru a marca o aşa pierdere, nici nu mai au bani noi şi nici curaj pentru alte achiziţii. În plus, fără acumulări, nimeni nu are interes să ridice piaţa. Bursa americană după anii ‘30, Japonia ultimilor 20 de ani şi o mulţime de alte pieţe secundare ne indică acelaşi scenariu: spargerea bulei speculative este urmată de o plimbare agonizantă a ursului.
Sfârşitul primului picaj (cum a fost la BVB în intervalul august 2007 – martie 2009) nu înseamnă sfârşitul pieţei „bear“; perioada de plictiseală şi deznădejde care-i urmează este parte a aceluiaşi ciclu. Întâi vin frica şi disperarea faţă de ruinarea capitalului, pentru ca apoi să se aştearnă melancolia. Ursul intră în hibernare, dar rămâne cu noi. Se poate trezi pentru un nou ciclu de rostogoliri la vale, înainte să ne lase să începem un nou urcuş.
Aşa se face că indicii de la BVB lâncezesc la aproximativ 50% sub maxime, în timp ce indicele financiar BET-FI este cu mai mult de 70% sub vârful pe care elanul „taurilor“ l-a cocoţat în 2007. SIF-urile nu mai captează imaginaţia investitorilor; lichidizarea deţinerilor la BCR şi majorarea pragului de deţinere – principalele argumente de creşteri în perioada „boom“-ului bursier – s-au consumat fără prea mari reverberaţii în piaţă, fără lichiditate excepţională şi fără aprecieri consistente ale cotaţiilor. Anonimatul pieţei „bear“…
Volumele sunt şi ele firave: al cincilea emitent din topul tranzacţiilor abia dacă prinde un rulaj de peste un milion de lei. Piaţa Rasdaq a fost dintotdeauna un animal ciudat; acum este în pragul extincţiei.
Pe nesimţite, avem noi şi noi dispariţii. Flamingo, Dornafarm, Concefa sau Oltchim au dat faliment sau se află pe acest drum. Acţiunile Turbomecanica, Impact SA, Banca Comercială Carpatica şi SSIF Broker se tranzacţionează de ani buni chiar şi sub 50% din valoarea nominală; în pieţele mature asta înseamnă că investitorii şi-au pierdut speranţa că respectivele companii vor avea cum să evite, în cele din urmă, falimentul. Rompetrol Rafinare Constanţa (simbol lichid altădată, cu evoluţii tehnice consistente), acum mai este prezent pe Bursă doar printr-un free-float rezidual.
Tot mai mulţi emitenţi sunt în uitare. Farmaceuticele abia dacă mai fac pe cineva să-şi ridice privirile. Proiectul Nabucco a picat şi – odată cu el – şi speranţele de mărire pentru companii precum Armax Gaz, Dafora Mediaş, Condmag Sibiu sau Conpet Ploieşti. Piaţa creditului a crăpat, iar BRD Groupe Societe Generale şi Banca Transilvania s-au trezit doldora de active putrede. Pe aşa sărăcie de ofertă, investitorii se mărginesc la a se uita la câteva titluri de portofoliu: Fondul Proprietatea, Transgaz sau Transelectrica. Să nu înţelegem însă că se reped cu banii. Spre exemplu, transportatorul de electricitate se tranzacţionează sub valoarea IPO-ului din 2006 şi la mai puţin de o treime faţă de maximele din 2007. Nici nu mai luăm în calcul ce înseamnă asta dacă mai punem şi rata inflaţiei…
Moartea sau anchilozarea emitenţilor care au fost vedetele bulei speculative din 2005-2007 nu a fost suplinită de noi apariţii la cota Bursei, aici FP constituind excepţia. Titlurile de stat sunt prezente la cota BVB din 2008, dar abia dacă se mai rulează ceva când se mişcă dobânzile. Obligaţiunile corporative au reapărut de un an, însă tranzacţiile sporadice ne spun că investitorii sunt mai curând apatici. În absenţa unei economii naţionale vibrante, strunită de un capital autohton puternic, companiilor de brokeraj de la noi nu le-a rămas decât să copieze pieţele mari, aducând la cota BVB titluri străine sau produse structurate pe indici externi. O palidă consolare într-o piaţă „bear“…
Chiar dacă faci eforturi într-o piaţă „bear“, acestea pot rămâne în van. Intercapital Invest a lansat în vara lui 2010 două fonduri închise pe titluri financiare şi, respectiv aur, însă acestea se tranzacţionează la discounturi de 35% şi 70% faţă de valoarea nominală. Nu sunt neapărat rele produsele; este cererea cea care hibernează. Apatia pieţei „bear“…
Experimentatul profesionist de pe Wall Street Robert Farrell indică la ultima poziţie în cele zece teze ale sale despre activitatea bursieră faptul că este mai mult amuzament într-o piaţă „bull“ decât în zodia ursului. Aşa şi este. Acum avem plictiseală: emitenţii nu au o efervescenţă a exerciţiilor de piaţă, tranzacţiile mari sunt rare, volumele sunt modeste, atenţia investitorilor este greu de captat, banii de plasat sunt puţini, presa de specialitate abia dacă are despre ce să scrie…
Cât mai avem de îndurat? Partea bună e că ce a fost mai greu este probabil să fi trecut. Faza de distrugere masivă a capitalului – cea mai dureroasă – a fost consumată în 2007-2008, astfel încât nu ştim dacă mai are ce să ne sperie. Rămâne doar să plimbăm agonizant ursul. Sunt şanse să mai fie nevoie de încă pe atât timp.
Martin Armstrong, unul dintre cei mai buni specialişti pe identificarea ciclurilor de încredere, are numeroase studii despre „corecţia de 13 ani“, una care caracterizează etapele post-bubble. Este foarte probabil ca şi la BVB să avem de parcurs un asemenea traseu. Asta înseamnă că volumele vor rămâne slabe, că investitorii nu vor reveni cu încredere şi cotaţiile nu se vor depărta prea mult de nivelurile actuale. Lâncezirea economiei naţionale, criza neconsumată în plan global şi lipsa perspectivei unui nou ciclu al creditului (adevăratul motor al Burselor) ne spun că nici nu prea este rost de reluare a unui trend multianual ascendent prea curând. Pe de altă parte, ciclurile unor corecţii de 20 de ani, zice şi Armstrong, sunt foarte rare. Acestea survin unor baloane speculative foarte exagerate, antrenate de anomalii excepţionale în zona creditului (vezi Marea Depresiune sau cele două decade pierdute din Japonia). Este puţin probabil în cazul României. Mai degrabă, un nou ciclu va începe în şase-şapte ani; acesta trebuie pregătit prin listarea unor noi emitenţi, punerea la punct a infrastructurii şi identificarea noii generaţii de investitori de retail. Până atunci, plimbăm ursul…