Întârzieri în gestiunea fondurilor europene

Am promis că vom analiza de ce România are întârzieri majore în recepționarea și cheltuirea fondurilor europene. Este de-a dreptul provocator să încerci o explicație în câteva rânduri ale unui editorial, fără a plictisi cititorii.
Bugetul UE este de circa o mie de miliarde de euro și este distribuit pe un plan șeptenal (planul șeptenal se numește „cadrul financiar multianual“, dar tot un plan este). Sursele bugetului sunt, în principal, alocațiile statelor membre (aprox 1% din PIB-ul anual), o parte din taxele vamale cu țările din afara Uniunii, o parte din TVA-ul încasat pe teritoriul fiecărui stat membru și alte câteva taxe mai mici. Acest buget este cheltuit în câteva mari direcții (subvenții directe pentru agricultură, dezvoltare rurală, programul regional, programele de coeziune socială, libertate, securitate și justiție, funcțiile externe ale Uniunii și administrarea instituțiilor europene). În general, cheltuirea bugetului UE se efectuează prin intermediul instituțiilor statelor membre (deci teoria lui Liviu Dragnea că regiunile viitoare vor putea negocia direct cu CE este falsă). Să spunem că gestionarea instituțiilor europene nu costă mai mult de 6% din buget. Comparați cu costurile statului român de circa 23%… Este drept că UE nu are armată, apărarea UE fiind asigurată de NATO, adică de SUA.
Procedurile de cheltuire a bugetului UE sunt destul de elaborate, dar, în esență, ele se bazează pe un control rigid, o planificare riguroasă și un calcul cost-beneficiu avansat. În multe privințe, standardele administrative ale Comisiei Europene, Parlamentului European etc. au fost preluate de instituțiile statelor membre, în special de cele din centrul și răsăritul Europei.
Prin urmare, statele membre dau fonduri și primesc fonduri. Statele net donatoare sunt puține. În ordinea transferurilor pe cap de locuitor, statele donatoare sunt: Suedia, Danemarca, Olanda, Finlanda, Germania, Italia, Marea Britanie, Franța și Austria. De la 120 de euro/an/locuitor în Suedia la 80 euro/an/locuitor în Austria. Nu pot să nu adaug și Lichtenstein, cu peste 2.500 de euro pe cap de locuitor… Statele net primitoare sunt multe. Cele mai finanțate state din UE, calculat pe cap de locuitor, sunt Lituania, Ungaria și Grecia, cu peste 400 de euro pe locuitor. Cele mai puțin finanțate state din UE pe cap de locuitor sunt Cipru, România și Spania cu sub 100 de euro pe cap de locuitor pe an. De ce există aceste diferențe vom analiza în alte materiale. Să spunem doar că puterea de a negocia la Bruxelles, Paris, Berlin, Londra etc. depinde foarte mult de capacitatea de guvernare internă. Care, după aprecierea publicului românesc, este ușor mai ridicată decât a unui aspirator.
Pentru a primi fondurile europene (fie cele de pre-aderare Sapard, ISPA, Phare, fie cele ale bugetului șeptenal) este nevoie de legi, regulamente, instituții și cadre specializate.
Aici au fost principalele cauze ale întârzierii României.
În perioada de pregătire a aderării (1 ianuarie 2005-1 ianuarie 2007), guvernul României a tratat foarte superficial problema bazei legislative, creării instituțiilor (ca să dai subvenții directe la milioane de agricultori ai nevoie de mii de cadre), pregătirii documentației, asigurării fondurilor pentru cofinanțare. Am început planul șeptenal 2009-2012 cu o întârziere de doi ani.
În mai 2010, celor câtorva zeci de mii de funcționari cu sarcina de a gestiona 34 de miliarde de euro în șapte ani li s-au tăiat drepturile, li s-a redus salariul tarifar cu 25% și li s-a impus ca la șapte plecări din sistem să angajeze un singur om. Adică au crescut normele de muncă. Pentru mai bine de un an, lucrările de finanțare au încetinit din nou.
Din 2009 am avut patru schimbări de guverne și trei prim-miniștri. Ministerele au fost amestecate, agențiile de implementare au trecut de la un minister la altul, cofinanțarea a fost redusă. Din nou întârzieri.
Mai mult decât atât. În buna tradiție orientală, agențiile de implementare nu au fost conduse centralizat (de la Ministerul Finanțelor, Cancelaria Primului-Ministru ș.a.m.d), ci au fost date în feuda unor ministere. Care au creat reguli proprii, documente proprii, programe de calculator proprii, unele atât de opace că misiunile de auditare de la Bruxelles nu au fost capabile luni de zile să înțeleagă de ce, cum și cât s-a cheltuit. S-a ajuns în situația că, dacă un solicitant are cerere la două programe, este obligat să genereze documente diferite, pentru aceleași teme, de două ori.
Iar cireașa de pe tort a fost (și este încă) faptul că, după aprobarea cererilor, achizițiile publice au fost uneori coordonate în așa fel încât numai un copil nu putea spune cine va câștiga licitația. Evident că aceste licitații au ajuns în situație de nedecontare sau de investigație antifraudă.
Pe scurt, toată problematica gestiunii fondurilor europene este în România, la București, la noi. Comisia Europeană ne dă bugetul (care este mai mare decât contribuția noastră), planul șeptenal, Tratatul de Aderare și anexele sale și așteaptă documentația din partea noastră. Care nu vine sau vine făcută de mântuială. Și nu există nici o instanță internă care să verifice de ce apar întârzieri, cum se pot recupera, cine este de vină.
Iar acum, în februarie 2013, este și mai rău. Suntem în întârziere cu pregătirea planurilor multianuale, cu consultările publice asupra documentelor, nu se știe ce balamuc se face cu regionalizarea și descentralizarea, nu sunt consolidate bazele de date, nu avem destule cadre profesioniste (mulți specialiși în fondurile europene au plecat din sistem după mai 2010 și au devenit solicitanți). După cum se arată, vom începe și planul șeptenal 2014 – 2020 cu o întârziere de cel puțin un an. Spre norocul nostru, UE a mărit perioada în care putem cheltui banii alocați, de la doi ani după încheierea exercițiului bugetar șeptenal, la trei ani. Deci în 2017 vom termina de cheltuit banii alocați încă din 2009 și, probabil, dar nu este sigur, ne vom apuca de cheltuirea banilor alocați în 2014.