24.5 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăOpiniiPrimarul comunist, cel cabotin și 007 (I)

Primarul comunist, cel cabotin și 007 (I)

Moto: „Văd cărturarii și văd savanții
Viețile lor curate zidiri
Toată planeta știe bărbații
Craiovei noastre, vise și iubiri“.

Imnul Craiovei „Albă Craiovă“ –
Versuri: Mihai Duțescu
Muzica: Eugenia Manole

Mă întreb cine și-ar dori ca orașul său să fie condus pe rând de un primar comunist, unul cabotin, iar apoi de către Bond, James Bond (nu-i cunosc echivalentul feminin, poate Lara sau Lia Croft?). Numai locuitorii unei Craiove foste, adică fostă Cetate a Banilor, fostă citadelă a industriei românești, fostă cu echipă de fotbal au experimentat pe pielea lor variantele de mai sus în ordine cronologică. Din acest motiv, încerc cu dreptul celui născut, crescut, educat și muncitor în această urbe să fac o analiză critică a aventurismului și habarnismului edilitar de care am avut parte cu toții după anul 1990 până în prezent.
A fost mai întâi El, bătrânul activist, nedumerit până la final cum se trece de la societatea multilateral dezvoltată la un oraș viu, cu nimic mai prejos celor din vestul Europei aflate, vai, atât de aproape, la doar două-trei ore de zburat cu avionul, mai puțin decât făcea el cu Volga neagră când era mare ministru până la orașul Stalin. Omul a fost bine intenționat, atâta doar că „managementul“ pe care îl buchisise la „Ștefan Gheorghiu“ nu mergea neam. A încercat să traseze directive, să dea indicații prețioase, folosea gesturi largi, copiate de la mentorul său executat atât de nemeritat la Târgoviște, când cu palma descria constructorului Dorel traseul străzii Râului. Nici un rezultat, deși a descântat-o prin tăierea panglicii inaugurale de vreo trei ori, parcă special să-i facă în ciudă, nici până în ziua de azi reabilitarea nu s-a mai terminat. După o zi de vorbit cu mâinile, se întorcea obosit acasă, ușor confuz cum de Electroputere nu mai reușește să vândă în CAER, cum Fabrica de Avioane dă oameni afară pe capete, iar Combinatul Chimic nu se simte nici el mai bine. Avea sentimentul datoriei împlinite, doar le repetase toate indicațiile pe care le auzise din gura Cârmaciului la ultimul congres de care își mai aducea aminte, că să fie bine, să crească producția, oamenii să primească salarii, pe scurt, să înfăptuiască cincinalul în patru ani și jumătate. Însă, nimic nu mai mergea ca înainte, parcă se dăduse lumea cu fundu-n sus. Singura împlinire care îl consola era biruința obținută cu ultima picătură de sudoare împotriva unui simbol al imperialismului capitalist, Coca-Cola, că nu se infiltrase în orașul lui iubit. Parcă-l vedea aievea pe Vasile Roaită trăgând sirena în cinstea lui! Imaginea asta îl întărea și-i aducea zâmbetul pe buze în timpul singurei plăceri care îi mai rămăsese, tenisul. Scăpat de griji, se refugia în tenis ca refulare că nu este depășit de vremuri cât este încă invincibil în fața tuturor partenerilor, unii cu decenii mai tineri. Înțepenit la mijlocul terenului, deh, vârsta nu poate minți articulațiile, primea întotdeauna mingea drept în rachetă, trimisă moale de dincolo de fileu de către adversari, în majoritate afaceriști cu primăria sau directori din instituții și compartimente subordonate, iar el, brav, o trosnea imparabil înapoi. Se răzbuna necruțător pe nevinovata minge că nu mai poate fi Prim-Secretar, ci doar Prim-Ar!
Bătrânul edec își pregătea succesiunea. Nu că și-ar fi dorit, se îmbărbăta cu ceea ce însuși fostul său tovarăș de la Ape, mai nou teoretician al democrației originale minerești, declarase că din politică se iese doar cu picioarele înainte, dar descoperise lângă el un tânăr de viitor care avea toate calitățile să-i ducă pe noi culmi cuceririle. L-a crescut la sân, l-a inițiat în tainele primăriei, dar nu putea scăpa de obsesia care îi sâcâia insomniile că a creat Brutusul care îl va obliga la primul semn de slăbiciune să exclame: „I tî, țîn moi!“ („Și tu, fiul meu“ – n. trad.). Dar, așa e viața nedreaptă și de ce ți-e frică nu scapi. Ucenicul își depășea maestrul, alunecând printre doctrine, folosindu-se nonșalant de oamenii care îi puteau ajuta ascensiunea la fel ca de pamperșii de unică folosință, iar la prima turnantă la care bătrânul greși urcându-se într-un partid de care nu-și mai aduce nimeni aminte, îl aruncă în decor.
Noua stea ivită pe firmamentul Craiovei avea un trecut care îl recomanda drept emul cu mari șanse de a-și depăși înaintașul. Fusese șef de depozit de lemne, director de COMECHIM, un fel de dumnezeu pentru că putea transforma visul românilor de a avea televizor color în realitate, devenit peste noapte mare patron peste magazinele cu cel mai bun vad comercial, smulse din proprietatea obștească a fostului stat opresiv. Veți spune că cele enumerate nu te recomandă drept bun administrator al unui oraș. Poate, dar sigur denotă o bună cunoaștere a psihologiei umane. Cei născuți după ’90 nu au cum să cunoască cât de mult se poate umili un părinte pentru un camion de lemne când copiii îi tremură în casă, ce valută forte deveniseră pachetul de unt și canistra de benzină sau cât eram de dispuși la compromisuri pentru a vedea o realitate cenușie măcar colorată pe un ecran de sticlă. Cum puteai să nu ai încredere că orașul va fi bine condus de un haiduc care își demonstrase abilitatea și curajul luând magazinele de la bogatul stat și dându-le săracului care era el însuși?
Prima lecție de administrare: important e să ne facem că facem. Planul urbanistic a devenit simplu petic de hârtie. Se construiește haotic, mult și strâmb, parcurile se transformă în curți pentru vile, străzile din înguste devin și mai înguste, între case istorice se înalță sedii arogante, nu se mai ține cont de regula elementară a unui oraș civilizat de separare a zonei orașului vechi de cel nou, a celor rezidențiale de cele industriale, încât printre hale ruginite au răsărit case sau vulcanizări. Orașul începe să semene cu o cocotă bătrână pe fața căreia se așterne un strat gros de fard, doar, doar nu i se vor vedea ridurile: rețele de apă și canalizare vechi, neacoperitoare pentru multe zone ale orașului, conducte de agent termic cu pierderi imense recuperate neprecupețit pe spinarea locuitorilor, drumuri știrbe reparate cu voință de Manole care ce asfaltează vara se transformă în gropi iarna, pe principiul că trebuie să mănânce și gura noastră și a asfaltatorilor ceva. Sigur, au fost și realizări, s-a construit piața socio-umană (?!) împănată de fântâni arteziene care încep să-și dea obștescul sfârșit, trădate de tehnologia chinezărească plătită la preț de nemțească, iar mai apoi Parcul Tineretului, ca prim pas dintr-o aberantă strategie de transformare a unui oraș eminamente industrial în oraș turistic. Dacă am scruta subconștientul unui astfel de edil, este posibil să găsim visul că, dacă există Parcul „Nicolae Romanescu“, poate exista și Parcul cu Numele Său. Ce ghinion pe capul craiovenilor să nu aibă parte de un al doilea Romanescu, ci doar de un parc cu figurine kitsch din iarbă care n-au dansat decât o vară sufocate de mirosul pestilențial pe care groapa de gunoi vecină îl răspândește nestăpânit peste oraș.
(Va urma)

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS