24.5 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăOpiniiIarna va fi ca vara

Iarna va fi ca vara

Dacă aș fi cinic, aș spune că în România lucrurile merg atât de prost încât nu-ți reușește puciul nici măcar atunci când ai toate atuurile în mână, și că trebuie căutați în străinătate adevărații profesioniști ai loviturii de stat. Cinismul ăsta a devenit însă un lux pe care nu mi-l mai permit. După o vară iresponsabilă, nu se întrezărește o iarnă prea binevoitoare cu noi.
Lunile din urmă au scos limpede la iveală un viciu de fond al politicienilor români: absența perspectivei pe termen lung. Jucând totul pe cartea demonizării și demiterii lui Băsescu, USL-iștii și-au închis orizontul. Pentru ei, continuarea va fi foarte dificilă. Sunt condamnați să persevereze obsesiv în demonizarea lui Băsescu, folosind întregul lor aparat de propagandă. Alte argumente nu vor avea. În schimb, se vor confrunta cu probleme interne delicate.

Ruptura din USL

Faptul că domnii Antonescu și Ponta au cântat arii oarecum diferite a fost de regulă interpretat ca o tactică USL-istă: un discurs bun pentru Occident, altul bun pentru țară, în spatele ambelor aflându-se același creier politic. Eu cred că lucrurile sunt ceva mai complicate. Aliindu-se cu dl Voiculescu, dl Antonescu a compromis (poate definitiv) Partidul Național Liberal. A ajuns la un discurs cu nimic diferit de al României Mari. Deosebirea dintre PNL-Antonescu și PNL-ul tradițional e aceeași ca între „istoricul“-colonel Dogaru și istoricul Gheorghe Brătianu. Dl Antonescu a căpătat bani și o rețea de propagandă în schimbul unei firme onorabile – și a distrus rapid onorabilitatea firmei, aliniindu-și întreaga politică la interesele dlui Voiculescu. Dar interesele dlui Voiculescu n-au nici o legătură cu Uniunea Europeană. Magnați ca Domnia sa prosperă bine-mersi în Ucraina sau Rusia. Ruperea de lumea civilizată ar fi un cadou perfect pentru dl Voiculescu. Și astfel, PNL-ul se pune într-o situație cel puțin stranie, care îi contrazice tot trecutul și ar putea să-i anuleze viitorul.
Cu PSD-ul lucrurile stau puțin diferit. Nici baronilor PSD europenizarea excesivă a României nu le surâde, dar ei formează o rețea foarte bine organizată. Spre deosebire de cazul dlui Voiculescu, o parte din bogăția lor provine, pe căi indirecte, de la Uniunea Europeană. Apoi, PSD-ul are nevoie de Partidul Socialist European. Dl Voiculescu nu e un partid, el doar se folosește de PNL ca de-un instrument. Nu se poate compromite, nu-și pune problema asta. PNL-ul a fost și e dispus să joace până la capăt cartea demiterii lui Băsescu, e singura lui rațiune de a exista – a devenit un partid care nu mai are ce compromite, odată ce s-a dizolvat în ființa copleșitoare a dlui Voiculescu. PSD-ul s-a compromis mult, dar interesele îl împiedică să meargă până la capăt și să rupă orice legătură cu Occidentul. După fiecare gest aliniat la voința dlui Voiculescu, PSD-ul a făcut un contra-gest de cosmetizare. Apoi a ezitat. La PSD există uimitorul domn Șova, dar și dl Rus. Cei doi coabitează – iar asta e veritabila coabitare interesantă din lunile care urmează. Unii lideri PSD își dau seama că interesele lor nu coincid cu ale dlui Voiculescu, alții se lasă duși de val.
Și mai e problema alegerilor prezidențiale. Dacă Băsescu ar fi fost demis, candidatul USL ar fi fost automat Crin Antonescu. Sub presiunea evenimentelor, liderii PSD ar fi acceptat, cu mai mare sau mai mic entuziasm, candidatura sa. Cum însă, prin revenirea lui Băsescu la Cotroceni, alegerile se amână, e foarte probabil ca dl Oprescu să devină mult mai atrăgător pentru PSD. Dl Antonescu știe foarte bine că, pe măsură ce trece timpul, șansele lui de a deveni președinte scad – ceea ce explică reacțiile precipitate ale dlui Voiculescu și ale aparatului său de propagandă. PNL stă sub semnul urgenței, PSD stă mai curând în expectativă.
Chiar dacă  ruptura din USL e inevitabilă, în orizontul apropiat cele două partide sunt legate prin singurul lor argument electoral: demonizarea lui Băsescu. Și sunt condamnate să scadă împreună în sondaje. Dar până unde și în folosul cui?

Coagularea unei forțe anti-USL

E obositor să tot repeți că noțiunile de „stânga“ și „dreapta“ n-au nici o acoperire în politica românească. Unde s-a mai pomenit în Europa un partid de stânga ultra-oligarhic și conservator? Apoi, figura lui Băsescu mi se pare că se potrivește mai curând social-democrației – dar fiecare e liber să-și pună ce etichetă vrea, pentru că ambiguitatea în care se scaldă politicienii e dublată de confuzia în care trăiește electoratul. Să zicem că n-ar conta eticheta și că singurul lucru important e coagularea unei forțe care să se opună mașinăriei USL.
Parțial compromis, PDL-ul a avut nevoie de figuri noi. Și le-a găsit. Aici însă intervin lucrurile cu adevărat delicate pentru opoziție. Fără îndoială că figura cea mai reprezentativă și mai prezidențiabilă este dl Ungureanu. Cât a fost prim-ministru a lăsat probabil o impresie mai curând bună: seriozitate doctă, onestitate, calm, un discurs în general inteligibil. Într-un „unu la unu“ cu dl Antonescu, cred că ar fi nimicitor: față în față doi absolvenți de istorie – unul cu o carieră academică reală, celălalt repetent aproape prin vocație. Sigur, rămâne să ne întrebăm cum ar reacționa electoratul fără preocupări intelectuale. Cred totuși că, în fața isteriei constitutive a dlui Antonescu, calmul dlui Ungureanu ar avea de câștigat. Mai complicată ar fi o întâlnire cu dl Oprescu – dar, cu o pregătire atentă, meciul se joacă.
Din păcate, nu același lucru îl pot spune despre dl Neamțu. Aș vrea să pun între paranteze felul în care Domnia sa pronunță cuvântul „dreapta“, devenit suspect de sacru, și accentele sale ideologice. E o chestiune de fond, iar în privința ei ne aflăm pe continente diferite. Să presupunem că asemenea excese ar fi temperate de masa politicienilor printre care s-ar mișca, de orientarea generală, democratică, a forței de care ar aparține. Mai e însă un lucru: dl Neamțu este prea intempestiv și transmite o stare de nervozitate. L-am văzut într-unul din discursurile Domniei sale și am crezut că am halucinații. Precipitarea cu care vrea totul dintr-odată mă sperie. Și, mai ales, desăvârșita absență a simțului umorului.
Cu riscul unei paranteze inutile, trebuie să spun că simțul umorului nu se opune seriozității, ci rigidității. Un om dotat cu simțul umorului are șanse mai mari să-și relativizeze judecățile, să nuanțeze, să capete distanță, să se pună în pielea altuia, să înțeleagă. Poate că hăhăitul lui Băsescu îi indispune pe mulți, mai ales dacă sunt porniți împotriva lui, dar, pentru mine, faptul că știe cu adevărat să râdă e o calitate. Instinctiv, nu am încredere în oamenii excesiv de solemni.
La polul opus față de dl Neamțu se află dl Papahagi – de departe cea mai plăcută surpriză din ultima vreme. L-am admirat la fiecare apariție, și de fiecare dată m-a surprins. Are un discurs perfect controlat, își găsește uimitor de bine cuvintele, e calm și credibil – sigur, faptul că eu îl judec așa nu înseamnă că tot electoratul ar reacționa la fel. Cred totuși că prezența lui dă în general senzația de stabilitate interioară, de seriozitate. Nu face gesturi inutile, nu vorbește fără să se fi gândit bine înainte. Și, în plus, are mult umor.
Acestea sunt noile figuri din noua forță care s-ar opune USL-ului. Privindu-i, ce mă frapează nu e atât faptul că toți au formație umanistă, cât faptul că n-a ieșit în față și un om, măcar unul singur, ale cărui studii să-l fi orientat spre latura practică a vieții: un economist, un jurist sau un inginer. De ce? De ce între politicienii afirmați în ultima vreme nu se numără nici un finanțist? Apoi, domnii Ponta și Șova sunt chiar tot ce-a dat mai bun învățământul de drept din România? De ce mașinăriei USL trebuie să i se răspundă numai cu discursuri, oricât ar fi ele de inteligente? De ce n-a apărut un nucleu pragmatic în această nouă forță politică?
Se pot da tot felul de răspunsuri – unii au plecat din țară, alții își conduc afacerile lor, alții suferă de inhibiții –, dar rămâne o dureroasă decuplare de pragmatic a acelei părți recent apărute în clasa politică românească ne-USL-istă. Intelectualul teoretician a întors spatele intelectualului practician – sau viceversa, sau gestul a fost reciproc? Nu există oare o variantă nepesedizată a dlui Florin Georgescu? Nu se pot întâlni în aceeași persoană onestitatea, pragmatismul și o minimă carismă? Ajuns în punctul ăsta, recunosc că mă simt blocat.
Cred că mulți își închipuie că acum e nevoie de discursuri care să bată recorduri în decibeli, că asta e calea de a convinge electoratul. Eu unul nu sunt sigur că așa stau lucrurile. Am avut o vară excesiv de gălăgioasă, iar toamna și iarna vor accentua această tendință. Poate că electoratul ar reacționa și la un discurs simplu, precis și calm. Poate că încrederea se cucerește și prin demonstrarea priceperii în acele aspecte concrete ale vieții de care depindem cu toții. Ah, dacă specialiștii dlui Constantinescu ar fi fost nu zece mii, ci măcar zece!

Vlad Zografi
contributors.ro

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS