Povestea halucinantă a plagiatului primului-ministru va rămâne o pagină neagră în istoria dreptului și a învățământului juridic din România. Atât juriști, cât și profesori de drept consultați pe această temă în ultimul timp s-au întrecut în explicații despre „specificul“ redactării unui doctorat în drept. Am aflat cu acest prilej că citarea este facultativă, că tezele de doctorat sunt în mare parte conspecte ale lucrărilor deja publicate în domeniu și că, legea fiind una singură, doctoratele în drept nu pot aduce contribuții originale.
Aceste afirmații sunt stupefiante. Ele pun sub semnul întrebării munca de cercetare a generații de juriști care știu foarte bine că cercetarea juridică nu este deloc diferită ca rigoare, nivel intelectual și contribuții originale față de cercetarea în filozofie, istorie sau științe politice. A spune că legea este una singură și, ca atare, un doctorat nu poate aduce contribuții originale este ca și cum ai spune că revoluția din 1848 este una singură și, prin urmare, nu se pot scrie lucrări originale pe această temă. Lipsa de reacție a comunității juridice din România la asemenea enormități este de neînțeles.
Cercetarea juridică de doctorat nu se limitează la studiul textelor unor legi sau tratate. De fapt, un asemenea studiu nu este suficient nici măcar pentru a promova un examen de anul întâi la o facultate de mâna a doua. În realitate, doctoratele în drept se întind pe întreaga paletă metodologică pe care o regăsim în toate științele sociale contemporane. Ele pot fi studii de sinteză a mai multor domenii de drept (spre exemplu, „Constituționalizarea dreptului penal“), cercetări de drept comparat („Regimul juridic al frontierelor în dreptul românesc și european“), studii istorice sau de istorie intelectuală, studii interdisciplinare la confluența diverselor domenii („Profilul ADN în domeniul justiției penale“). Toate titlurile menționate mai sus sunt ale unor teze de doctorat susținute în ultimii ani la Facultatea de Drept a Universității București.
Cercetătorii care au scris aceste teze, ca de altfel toți absolvenții Facultății de Drept a Universității București, s-ar fi putut aștepta ca facultatea pe care au absolvit-o să le protejeze reputația studiilor universitare. Facultatea de Drept este o instituție de mare importanță în istoria dreptului românesc, ai cărei mulți profesori și absolvenți au practicat dreptul cu pricepere, demnitate și curaj în istoria plină de evenimente a ultimilor 150 de ani. Ca atare, facultatea ar fi trebuit să fie prima interesată a cerceta acuzațiile de plagiat, dat fiind că această instituție a acordat titlul controversat. Refuzul Consiliului Facultății de a se implica, nerăspunzând – pe motiv că îi lipsește „competența legală“ – solicitării Universității București, din care face parte, este greu de înțeles. În aceste condiții, demisia decanului Baiaș este un act de onoare ce se cuvine salutat. Nu ne rămâne decât să sperăm că proiectele de reformă atât de necesare pe care decanul Baiaș le-a demarat în ultimii ani, cu ambiție, viziune și tenacitate, nu vor fi abandonate.
Vlad Perju
‘N.R. – Vlad Perju este doctor în drept la Harvard Law School și profesor de drept constituțional american și comparat, drept european și filozofia dreptului la Boston College.
