Dacă ar fi să ne luăm după liderii politici, analiștii și mass-media din Occident, avem deja toate datele să spunem că cine participă la acest referendum participă la legitimizarea unei lovituri de stat. Cetățeanul suveran care va participa la referendum face lucrul următor: În loc să spună „nu vreau să am nimic de-a face cu această poveste sordidă“, procedează asemenea unui rege care abdică legal și cuminte în față malversaţiilor cotropitorului, dând acestuia cel mai prețios dar: legitimitizarea.
Să presupunem totuși de dragul argumentului că referendumul va fi organizat corect, conform legii validate de Curtea Constituțională etc. etc. etc. Să presupunem de dragul argumentului că nu a existat nici un puci parlamentar, că Puterea va înceta să mai manipuleze regulile și că nu va încerca să fraudeze. Să presupunem deci că ar fi un referendum normal, nu unul în care se încearcă legitimarea unui puci parlamentar aflat în căutare de legitimizare internă, după ce cea externă i-a fost refuzată.
Să ne concentrăm pe acest benign scenariu ipotetic. Trei observaţii:
1. Să reținem înainte de orice esențialul: În fața poporului nu este adus Traian Băsescu. În fața poporului este adusă o propunere făcută de parlament către Popor. Traian Băsescu a venit în fața Poporului la alegerile din 2009. Acum Poporul e chemat să se pronunțe cu privire la altceva: „Crede el, Poporul, că decizia parlamentului privindu-l pe Președinte trebuie validată sau nu?“. Atât. Băsescu este personaj secundar.
Toată povestea este deci despre parlament și o decizie a acestuia. „Poporule, zice parlamentul, o situație excepțional de gravă s-a produs, o abatere constituțională gravă a președintelui. Noi am zis că gata, îl suspendăm. Dar zi dumneata, nu-i așa că avem dreptate și trebuie suspendat ș.a.m.d.?“
Deci, aici nu este o situație electorală normală, este altceva. Cine crede că se află într-un scenariu electoral clasic e parașutat din alt film.
Deci, nu este vorba despre o situație electorală normală. De asta și regula care cere un cvorum și anumite condiții de participare. E o situație gravă, excepțională, cu implicații constituționale și politice majore. Nu merge că ne adunăm trei români, doi votăm DA și gata, decidem pentru restul. O situație excepțională cere să fie îndeplinite anumite condiții de cvorum. Condiția actuală e chiar blândă (cel puțin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente). Școala de gândire numită „economie constituţională“ dezvoltată de laureatul premiului Nobel pentru economie, James Buchanan, vorbește de mecanisme cum ar fi „supermajorităţile“, numere de peste 66% sau chiar 80%.
Logica e evidența oricui nu abuzează de beneficiile televiziunii moderne: Dacă n-ar fi așa, parlamentarii noștri veseli ar organiza din trei în trei luni puciuri parlamentare și apoi le-ar legitima prin referendumuri cu familiile și apropiații (cinci secții de vot în toată țara), în funcție de cum merg sau nu merg negocierile de împărțire a contractelor în parlament și în funcție de cum o grupare sau alta ajunge la frâiele puterii.
2. Conform celor de mai sus, e important să reținem că în toată această poveste nu este vorba despre legitimitatea sau validarea lui Traian Băsescu. Este vorba despre despre legitimitatea sau validarea parlamentului (pucist, în cazul de față). Mai precis a deciziei parlamentare. Mai departe, este vorba despre statul de drept și mecanismele sale la lucru.
Politic și procedural vorbind, parlamentul este chemat să dovedească Poporului ceva: Că președintele merită pedeapsă cerută. Dacă reușește să convingă, bine. Dacă nu, nu. Când respecți astfel de proceduri preemptive și asigurătorii se numește stat de drept. Asta este diferența între democrația liberală occidentală și alte sisteme.
Altfel spus și mai simplu: parlamentul trebuie să convingă Poporul că gravitatea faptelor este atât de mare, că peste nouă milioane de români vor fi atât de indignați și agitați că vor lăsa tot, masă, casă, televizor, concediu în Grecia, ieșind la vot să-și exprime poziția. Dacă nu ies, testul gravității în ochii Poporului nu este trecut. Punct. Indiferent de cum arată distribuția voturilor exprimate. Fără cvorum, rezultatul final este delegitimarea deciziei Parlamentului și prin implicație, a Parlamentului, în ansamblu.
3. În lumina celor de mai înainte, concluzia este clară: Dacă parlamentul nu scoate numărul de cetățeni constituţional-necesar la vot, e problema sa, nu este a președintelui. Legitimitatea lor e în joc, pe prima linie. A președintelui este doar în secundar, pe linia a doua, în momentul în care cvorumul este îndeplinit. Dacă nu este, nu e problema lui.
Pe scurt, următoarea poziție politică: „Vom cere demisia lui Băsescu dacă la referendum vin sub 50%, dar majoritatea votează contra“ este absurdă. În acea situație parlamentul este cel care are o problemă. Cum și-o rezolvă, este altă discuție.
De ce am făcut tot exercițiul de mai sus? Din două motive:
(a) Chiar dacă presupunem de dragul argumentului că referendumul va fi organizat corect, că nu se bazează pe și urmează să legitimeze un puci parlamentar, tot nu este clar de ce o persoană care consideră că tot tămbălăul nu este justificat, ar trebui să răspundă neapărat chemării la referendum. Prima reacție, naturală, este să ridici din umeri și să-ți vezi de treabă. Dacă parlamentul nu are altceva mai bun de făcut decât să organizeze consultări referendare aiurea, când îi dictează interesele de clan, e treaba lui. Ca şi cetățean al unei țări libere, nu ai nici cea mai mică obligație să participi.
(b) Imensa ineptitudine a atitudinii și strategiei adoptate de echipa Băsescu devine cu adevărat clară doar dacă este privită în lumina celor de mai sus. Țâfna bătăios-naivă pe care se bazează strategia lor devine evidentă.
Credeai că țara se află în criză politică generată de un puci parlamentar aflat în căutare de legitimizare internă, după ce cea externă i-a fost refuzată. Surpriză. Nu și în tabăra Băsescu. Nu. Acolo oamenii sunt pe cai mari. Sunt în plină campanie electorală clasică. Se comportă că și cum ar fi în benignul scenariul ipotetic de mai sus. Aprind făclii, dau ture cu bicicleta electorală, fac calcule socio-demografice, cântă, râd și dansează. Asta știu, asta fac. Ce poți cere mai mult?! Mâine poimâine te pomenești cu ei că anunță că da, Băsescu, într-un act de cavalerism și mândrie marinărească, își dă demisia dacă nu primește un minim de şase-şapte milioane de voturi.
Oricum, dl Băsescu însuși, într-un puseu de orgoliu, pare gata să se lupte om la om, ca la Smârdan, Vidin, Rahova, pentru fiecare vot în favoarea Domniei sale. Nimic altceva decât victoria la urne. Restul nu e acceptabil. Nu este dl Băsescu teoreticianul noțiunii că în politică trebuie să aduci voturi?! Dacă nu aduci, nu exiști. Este. Explică-i lui Machiavelli teoria asta. Sau lui Kissinger. Dar deviem de la temă. Băsescu, voturi: Asta știe, asta face.
În tot avântul acesta electoral, dl Băsescu și oamenii săi par așadar să fi uitat cu totul că povestea nu este până la urmă despre Băsescu. Este despre statul de drept. Este despre legimititatea sau ilegitimitatea primei lovituri de stat date în Uniunea Europeană. Așa cum se văd însă lucrurile la această oră, pentru ei însă totul se reduce la Băsescu Traian și miraculoasele sale aventuri electorale.
Ce dacă atitudinea lor pune în pericol viitorul statului de drept în România?! Luptă electorală să fie, ca să le arate el, dl Băsescu, ce poate când e vorba de electorat! Ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns. O veste bună însă în toată această poveste: strategia adoptată de echipa Băsescu are toate șansele să intre în manuale la capitolul gafe, inepții, malpraxis. Și nu oricum. În top. E ceva.
